clădiri de birouri. to let

într-un anumit moment al după-amiezei, cineva observă că înăuntru este întuneric. apasă pe un buton şi se aprind sutele de neoane. în redacţie se aude atunci un clinchet ca de clopoţei de alamă.

în chiuvetă e o lentilă de contact a unui coleg care s-a spălat pe ochi.

open space. toată hala asta are câteva zeci de nuanţe de gri. automatul de cafea face un espresso în 30 de secunde şi o cafea cu lapte în 41 de secunde. într-un an pierdem patru ore în faţa aparatului de făcut cafea. iar cafeaua e groaznică.

salvăm în docx, spaţiem la 1.5, pe o rază de câţiva metri ne ştim unii altora soneriile telefoanelor. apăsam refresh obsedant, ca nişte cretini. o data pe an, sau chiar mai des, un scurt-circuit curmă toată energia electrică din redacţie. un vuiet ca de stadion se revarsă atunci. docx-urile au dispărut ca şi când n-ar fi fost niciodată. tensiunea arterială generală explodează.

uită-te la ei. stau toţi cu caştile pe urechi, fiecare cu jegul personal depus pe cele două butoane ale mausului. fiecare cu desktopul său personalizat; sunt poze jpeg cu copii mici, cu ceruri înstelate şi insule de smarald, cu cai alergând, cu motociclete şi maşini, cu fotbalişti şi femei fatale. ar fi atâtea de spus despre om şi desktopul său. dar ce ştiu eu…

acesta este wc-ul murdar în care te baricadezi când primeşti veşti proaste la serviciu şi îţi curge sânge din nas. pângăreşti pe jos cu sânge vişiniu, ştergi cu hârtie, îţi vine să vomiţi şi nu poţi vomita. te întorci la tastatura ta cu voma în tine. trebuie sa scrii.

Acestea sunt combinaţiile tale de cifre şi litere. Parolele tale pe care trebuie sa le schimbi o data la trei luni, codurile telefonice şi bancare, user ID, your private question şi your private answer. zadarnic te dai cu capul de pereţi, nu le mai poţi uita. sunt cu tine la mii de kilometri depărtare când priveşti un ocean înceţoşat, sunt cu tine când iei parte la înmormântări, degeaba te amăgeşti, sunt în mintea ta când îţi iese sângele din albii de fericire. mai devreme sau mai târziu te vei întoarce la ele. #1234, Adevarul14, aprilie03, 0000. nu poţi uita, degeaba te dai cu capul de pereţi.

sector 20, rând 6, loc 5

sunt 10 ani de atunci. niciodată nu trec de ziua asta din an fără sa-mi amintesc. a fost ultimul meci de fotbal pe care l-am văzut. tot ce a urmat după aceea n-a mai avut nicio importanţă. 14 noiembrie 2001. Iar eu aveam 17 ani…

Pe atunci, oraşul era încă plin de mistere, locuri pe unde nu călcasem niciodată. Tricodava, de exemplu, numele unei fabrici care exista pe atunci şi care a fost demolată cu ceva ani în urmă, era un loc departe şi străin. De la Tricodava şi până la stadionul Ghencea o luam pe jos căci politia făcuse cordon de jur împrejur, călare pe cai şi pe motociclete BMW.

Pe la prânz se lăsase o pâclă umedă, parcă era totul numai o apă, apoi a început să plouă, dar o ploaie grea ca în filmele de război când moare eroul. Nimeni nu cârtea şi nu făcea cale-ntoarsă spre casă. De pe la 5 după amiaza s-a umplut oraşul cu steaguri – oameni cu steaguri sau cu pelerine galbene traversând şoselele, şi pe verde şi pe roşu, prea-plini de speranţă, alergând spre veşnic groaznicul cartier Ghencea.

În aprilie 2001, Hagi s-a retras de la echipa naţională şi ne-a lăsat plângând, în tribunele vechiului Lia Manoliu. Plângeam ca nu mai e Hagi deşi, cum am mai spus, eram oameni în toată firea. Aveam 17 ani, iubeam iubite adecvate, care ne sărutau apăsat pe buze şi ne întâlneam când se nimerea căci n-aveam nici măcar posturi telefonice fixe.

Iar în noiembrie 2001, Hagi era antrenorul echipei de fotbal. Care trebuia să bată echipa Sloveniei ca să se califice la Cupa Mondială din anul ce urma.

Ţin minte perfect cum m-am întâlnit cu Adi, fratele meu, la Piaţa Romană pe strada Amzei, pe la 5.30. El era student la ASE şi am plecat împreună de acolo. Pot sa vă vorbesc despre lucrurile astea cu acurateţea cu care vorbesc revoluţionarii despre zilele de 21-22 decembrie 1989. Piaţa Romană arăta la fel ca azi, cu o singură excepţie. La Romană încă exista pe atunci o staţie de autobuz Expres. Expresul (un lot de autobuze franţuzeşti dat de pomană de primarul Parisului în baza vreunei înfrăţiri, probabil) era ceva intermediar între transportul în comun şi taxi. Expresul tăia oraşul de la sud la nord, avea staţii puţine, biletul era mai scump iar scaunele îmbrăcate în piele. În Expres funcţiona încălzirea pe timp de iarna. Când îşi deschidea unica uşă de acces, din burta Expresului se evapora în staţie un abur de căldură prietenoasă. În viforul respectivilor ani, aşteptând pe trotuar Icarus-urile galbene şi degerate ale RATB-ului, simţeam aburul acela ca pe căldura dintr-o casă unde s-au strâns toate rudele, de sărbători, să îşi povestească peripeţiile de peste an. Nu am mers niciodată cu Expresul deşi mi-am dorit mult.

De când e lumea şi pământul am avut o senzaţie de fericire la vederea întinderii de gazon din mijlocul stadioanelor. Atâta verde… Atâta verde reavan în oraşul ăsta nu vezi decât acolo. Prin faţa reflectoarelor aprinse treceau milioane de picături de ploaie şi era fascinant. Nu eram nicidecum la primul meci pe care-l vedeam pe stadion dar atunci parcă a fost un nu ştiu ce în aer… şi iarăşi vorbesc precum un revoluţionar.

Îmbulzeala de la porţile tribunelor a fost extenuantă. Rămâi fără aer, intri în panică, îţi vine să vomiţi când îţi intra în gură părul slinos al ţigăncii nimerite in faţa ta, cu o traistă de seminţe în spate. Am intrat în stadion aproape leşinat. Aveam şi noi un steag rosu cu galben, facut dintr-o prelată veche, pe care am fi vrut să-l fluturam, dar ni l-au confiscat jandarmii, au spus ca nu are şi ultima culoare a steagului naţional, albastrul, şi că nu e voie aşa, doar cu doua culori. „Ăsta e şovinism, ce faceţi voi”. Am spus ca e pentru Hagi care făcuse carieră la Galatasaray doar în galben şi roşu, dar tot nu ne-au lasat cu el. „Nu e voie!”.

Eram obosit şi supărat pentru steag: “ce au avut cu steagul nostru? ce fac, mă, ei cu el?”. Împrejur, oamenii îşi aprindeau ţigări, era atât de aglomerat în tribună încât mi se părea ca fumatul ăsta pasiv e pur şi simplu activ. Şi ploaia şi vântul le stingeau ţigările iar ei şi le aprindeau la loc trăgând unul de la chiştocul altuia, cu gesturi intime! Nu se putea sta jos, totul băltea, eram mort de foame, aşa cum am fost cam toată perioada liceului. Cu timpul am prins un pic de putere, parcă ne-am egalizat forţele şi 20 de mii de oameni am strigat până n-am mai avut voce. Dar treceau minutele şi mingea nu intra în poartă. Atunci am avut pentru prima şi ultima data impulsul de a intra pe teren să dau eu pasa de gol. Fiindcă, după atâţia ani de jucat fotbal în spatele blocului, ştiam să dau măcar pase de gol. Cum dracului nu pot să găsească spaţiul ală prin care să strecoare mingea? Că şi aşa cum sunt, în bocanci, dacă intru acuma, joc mai bine decât ei. Şi au trecut minutele, România a marcat o dată, dar la scurt timp a făcut-o şi Slovenia. Frustrarea s-a transformat în resemnare. Verdele gazonului s-a şters cu totul, devenind o clisa neagră.

La final am simţit tristeţea pură, nealterată de niciun alt sentiment. Toţi 20 de mii aveam obrajii uzi dar poate că era doar ploaia care curgea. Futu-vă-n gură cu Slovenia şi Slovacia voastră!

La iesirea din stadion – aceeaşi aglomeraţie dar de data asta bolnăvicioasă, apatică. Abia se mai mişcau. Îşi dădeau seama că nu trebuie să se mai încreadă în fotbal şi în fotbalişti: “ce le pasă lor? fac duş, se îmbracă frumos, se urcă în maşini şi merg să se culce în vilele alea luxoase, cu nevestele alea frumoase. Nu ca noi care fugim după ultimul tramvai ca să ajungem în crângaşi, să dormim la garsoniera, cu copiii grămadă”. În tramvaiul 11 câţiva oameni cu pelerine galbene tăceau şi fumau. Cine dracu să le mai zică ceva? Eram noi, între noi. România nu fusese în stare să câştige meciul cu Slovenia şi nu mai mergea la Campionatul Mondial. Eu şi Adi ne întorceam acasă fără steag, plouaţi şi răciţi, gândindu-ne ce o să facem noi la vară fără campionat mondial. Eu aveam 17 ani iar el – 19.

Am mai văzut de atunci sute de meciuri ca jurnalist sportiv sau ca spectator. Aplecat peste laptop sau picior peste picior, la tribuna a doua. Cu gândul aiurea, cu privirea pierdută în câte un colţ de teren cu toate că faza se mutase de mult în altă parte. Nemaiauzind strigătele, nemaisimţind fumul şi nici emoţia sau vibraţia. Atunci s-a terminat şi cu siguranţă că nu va mai începe niciodată. Nu mai ţin minte nicio poveste despre fotbal, doar pe asta o ştiu şi o s-o povestesc mereu, oricui va dori să o asculte.

Este prima toamnă fără bilete RATB, fără meciuri pe Stadionul „Ghencea”, fără uzina Timpuri Noi, fără Adrian Păunescu. E toamna cu cei mai puţini studenţi, vai de instituţia balului bobocilor. De astăzi vor bate lung peste ţară, reci ramuri de vânt.

De astăzi, şoferii rotesc butonul de climatizare de la albastru la roşu. Aerul cald se năpusteşte prin grilele de pe bordul maşinilor. E bine în maşină când e urât afară. Şi astfel gândind cu toţii, şoselele vor deveni neîncăpătoare. În autobuze şi în tramvaie s-au închis geamurile. Miroase deja a haine bătrâneşti scoase de la naftalină. Alendeloane şi trencicoturi, fulgarine şi demiuri. De acum vor fi picături îngheţate pe geamul metroului, căci da, metroul iese la suprafaţă când ajunge la capăt de linie înspre fostul colos IMGB. Merge ca trenul pe câmp. 

De astăzi – gata. Se înnegurează cerul de ciori prin mahalale, peste castani roşcaţi. E timpul în care nu mai are nimeni nicio speranţă. Meteodependenţii merg la slujbe trişti ca nişte gloabe înhămate la dric. Tocmai Crăciunul… hăt, departe. Şi pentru că oamenii se agaţă de el, Crăciunul a fost mutat mai încoace. Începe de pe la finalul lui octombrie. Mai sunt câteva săptămâni până la primele reclame cu Moş Crăciun. Şi, apropo, unde faceţi Revelionul?

Terasele dispar. Trotuarele din Centrul Vechi vor fi cu totul ale trecătorilor. Oricum, viaţa se mută în malluri. Pe Facebook, doamnele şi domnişoarele au schimbat pozele de la profil. De unde până mai ieri erau fine picioare îngropate în nisip, acum sunt poze sepia cu femei suav-triste înfăşurate în eşarfe cât toate zilele. Hiper-melancolie de manager de companie. Machiaj de toamnă, sarafane de toamnă, parfum bărbătesc de toamnă cu ambră şi mango, maşini decapotabile cu prelata întinsă -ce imagine dezolantă!

Mai sunt 83 de zile până se duce 2011. Încep întrebările: cum a fost anul ăsta? A meritat? Este poate ultima toamnă în care aveţi o greutate normală şi un corp de invidiat. Pentru unii – ultima toamnă de studenţie. De burlăcie. Poate ultima toamnă în care părinţii îţi sunt sănătoşi, ultima în care ai transaminazele la cote normale, iar pentru unii, cine ştie care, e chiar ultima toamnă. De tot. Bucuraţi-vă de ea!

Adevărul, 15 octombrie 2011 

Există înainte de moartea fiecărui om, o mulţime de detalii, aparent banale, care se unesc într-un soi de complot bizar ce contribuie la deznodământul final. Această frază a fost scrisă de colegul meu, Mihai Voinea, intr-un articol în care un om murea. Este tot ce se poate spune despre delirul din preajma morţii. Acum câţiva ani, la Petroşani, un miner m-a întrebat sincer: „Ţi-e frică de moarte, reporterule?”. I-am spus că mi-e groază. Îmi este groaznic de frică de moarte.

Halucinaţiile amplifică temerile fiecăruia. Unii vad cum ies poliţişti din pereţi şi le pun cătuşele la mâini, alţi aud cămătarii cum încearcă să spargă uşa cu ranga. Alţii îşi vad trupul deformat. Dar mie mi se întâmplă să văd, secundă cu secundă, cum mor. Sunt hainele mele pe mine, mâinile mele cu unghiile mici, le recunosc. Văd agitaţia celor din jur, aud poliţia şi ambulanţa venind, mă caută prin buzunare, buletinul, agenda din telefonul mobil, acasă fix. Şi telefonul acasă, dezastrul, dezastrul, dezastrul. E o singurătate de nedescris în cuvinte. Acum cred că am aflat, înainte de final nu vezi un film pe repede înainte. Te simţi singur, te cuprinde o milă de tine însuţi. Asta ţine câteva ore. Cenuşă ai în gură şi ca prin cenuşă vezi lumina becului din cameră.

Îmi e frică de moarte. Îmi fac curaj să înaintez cu muzica la maxim precum muzica asta de mai sus. Intru în benzinării la marginea oraşelor, cumpăr cate un mărunţiş, cafea sau apă, îmi imaginez: „oare fătuca asta de la tejghea să fie ultimul om cu care schimb un cuvânt?”. Şi muzica stupidă de la vreun post de radio – ultimele sunete pe care le mai aud. Mă urc în maşină, câteva minute mai sunt. Mor cu gust de redbull in gura, cu rovinieta in parbriz, cu bonul de benzină în buzunarul de la spate, cu eticheta de la tricou care mă zgârie pe gât.

De ce îmi e frică? Las în urmă sate după sate, rar câte o lumină prin curţi. Vor ieşi câţiva, să vadă milioane de cioborui pe asfalt. De ce îmi este frică? De ce mi-ar fi teamă când de atâţia ani am învăţat o singură rugăciune: „Daca tu crezi ca aşa trebuie sa rezolvam lucrurile intre noi, atunci intra, Doamne, cu TIR-ul in mine!” Nu asta spun mereu?

Dar Dumnezeu, cu mila lui infinită, mă iartă de fiecare data. veţi spune că sunt puţin la minte şi paranoic: În toate drumurile mele văd în oglinda retrovizoare din dreapta un om, pe o bicicletă veche, care se tine în urma mea. Chiar şi la 150 de kilometri la oră, el pedalează relaxat, ca pensionarii în primii ani de pensie. Adesea ne privim în ochi prin această oglindă. El este.

Dar, în continuare, văd aievea scena asta, în fiecare zi.

Fotbalul oamenilor destepti

Inainte sa fie „oameni mari”, au fost oameni mici. Copii. Au jucat fotbal pe maidane, printre blocuri, lovind aripi de Dacie si geamuri de garsoniere, au „tinut duble” in lift, au mers pe stadioane, au scuipat seminte, au injurat, au pus pasiune. Cativa s-au avantat chiar pe gazon, printre profesionisti. Alergau pe lungul si pe latul terenului, in sus si in jos. Erau si ei unde era mingea.

Daca nu le-a placut fotbalul si au stat ascunsi in spatele cartilor, i-au iubit substanta.  S-au indragostit de echipe care le-au ghidat viata chiar si cand au devenit actori importanti, regizori geniali sau robi ai literelor frumoase. Ascultati aici povesti!

„GOAL”-UL LUI IURES

In urma cu trei ani, Marcel Iures a facut parte din distributia filmului „Goal”, jucand rolul lui Erik Dornhelm, antrenorul echipei de fotbal Newcastle United. Romanul a fost asemanat cu Arsene Wenger, dupa prestatia din film. „Nu l-am studiat, a fost o intamplare”. La un party, dupa terminarea filmarilor, a luat contact cu lumea buna a fotbalului.

„Am nimerit la masa langa Sven Goran Eriksson si Raul Gonzalez. A fost o discutie amicala, am vorbit despre Harry Potter”, isi aminteste Iures. In urma acestei experiente, actorul si-a dat seama ca fotbalul este un domeniu despre care toata lumea crede ca se pricepe, insa adevarul este in alta parte. „Fotbalul iti da niste emotii puternice. Este ca in confruntarea a doua triburi, iar cine castiga este pe culmile euforiei”, spune el.

Pune suflet, cum sa nu? „Am tinut cu Universitatea Craiova. Acum tin cu echipa nationala”. Iures are favoriti printre tricolori: Razvan Rat, Cristi Chivu, Dani Coman, Adrian Mutu. „Cred ca este o vorba de o simpatie reciproca. I-am invitat la teatru”. Marcel Iures este convins ca fotbalistii citesc mai mult decat ne imaginam noi: „Citesc istorie si literatura!”.

DUPA 20 DE ANI…

Cartarescu si nostalgia fotbalului

Cel mai citit scriitor roman contemporan si-a trait tineretea la o aruncatura de bat de stadionul Dinamo. „In copilarie mergeam cu tata o data la doua saptamani in „Groapa”. Mi-a ramas pe retina imaginea spectatorilor care aratau toti la fel: in camasi albe si pantaloni negri. Nici cei din iarba nu aveau stralucirea de azi. Era ca intr-o imagine de arhiva. Asta se intampla in anii ‘60 pe stadioanele dintr-un Bucuresti muncitoresc si mohorat”.

Pentru ca n-a fost „un jucator” in copilarie, Mircea Cartarescu era intotdeauna ales ultimul, atunci cand se faceau echipele pe maidan. „Ma puneau in poarta, unde nu ma descurcam prea bine si ma injurau, dar imi placea jocul. Asa cum spunea si amicul meu Cristian Teodorescu, la fotbal se cunoaste caracterul omului”.

De 20 de ani, Mircea Cartarescu a fost purtat de viata undeva, departe de fotbal. „Imi displace formula de „caine rosu”. Mi se pare o imagine urata si fara sens”. Nici dinamovistii nu l-au trecut in cartea de aur a suporterilor. Dupa 20 de ani, e normal sa nu-l mai recunoasca.

AMINTIRILE UNUI SCRIITOR

„Daca bateam la fotbal, luam bataie”

Florin Lazarescu este unul dintre cei mai premiati tineri prozatori. Cu romanul sau „Trimisul nostru special” a facut furori in strainatate. Se recomanda „microbist inrait, stelist inflacarat si polist iesean de zi cu zi”.

Din dragoste pentru Poli, a sfidat o ploaie mizerabila, la un meci cu Dinamo. Toti spectatorii de la peluza plecasera. Doar domnul Lazarescu si sotia sa au ramas pana la sfarsit. A doua zi s-a vazut la televizor, pe toate posturile: „Ne dadeau doar pe noi, doi oameni cantand in ploaie, la peluza”. II place atmosfera din Copou, pentru ca „e asa resemnata… Nimeni nu spera prea mult. Se lasa uneori si linistea. Se mai trezeste cate unul ca vede vreun cunoscut: „Bai, Mitica, si vinu’ asela cand il dai?”. Lumea isi vede de-ale ei”.

Scriitorul e copil crescut la tara. Si-a „cioplit” picioarele la Poiana Popesti, echipa care l-a dat fotbalului mare pe arbitrul Anton Helesteanu. Nu era usor sa joci la Poiana.

„N-aveai decat doua variante: ori bateai la fotbal si luai bataie la bataie, ori luai bataie la fotbal si scapai nebatut. Cam asta era”. Cea mai draga amintire din viata sa de suporter: noaptea de dupa finala Cupei Campionilor Europeni, din 1986. „Am stat toata noaptea de vorba cu tata. Eram fericiti…”. Florin inca viseaza ca va deveni o extrema dreapta celebra, desi are deja 33 de ani si o cariera literara glorioasa in fata.

PE MARILE ECRANE

Regizorul Cristi Puiu a luat „feţe incrancenate” din galeria Stelei

„Am tinut cu Dinamo pana la 10 ani, cand mi-a cazut in mana o carte, „Glasul rotilor de tren”, de Ioan Chirila. M-a fascinat chiar daca in anul ala, 1977, Rapid retrogradase in „B”„. Regizorul Cristi Puiu a iubit fotbalul din carti, dar a ramas dezgustat de atmosfera din tribune. „Am fost de trei ori pe stadion. Mi s-a parut oribil, oamenii aia sunt niste primitivi”. Interesul de serviciu l-a obligat pe Cristi sa mearga la un banal Steaua – Astra, cu ceva ani in urma: „Am luat niste oameni din galeria Stelei pentru a juca in filmul lui Pintilie, „Dupa-amiaza unui tortionar”

. Aveam nevoie de niste fete incrancenate”. Regizorul peliculei „Moartea domnului Lazarescu” n-ar refuza sa faca un film despre fotbal, dar il incanta mai mult ideea unui lung-metraj care sa prezinte „povestea suporterului unei echipe de hochei pe iarba…. Ma intereseaza mecanismul care-l face pe un individ sa tina cu o echipa anonima dintr-un sport anonim.”

ZBUCIUM HAMLETIAN

Florin Iaru: „Eu tin cu Dinamo… si mi-e rusine”

Poetul Florin Iaru tine cu Dinamo pentru ca s-a indragostit de tricourile albe ale „cainilor”. „Ce vreti? Aveam trei ani. Tin cu Dinamo, dar mi-e rusine, asa sa scrieti acolo. Toata viata am fost intr-un razboi moral cu pasiunea asta a mea”, marturiseste Iaru. Poetul nu-si iarta nicio tristete.

Returul semifinalei Cupei Campionilor Europeni din 1984, Dinamo – Liverpool, l-a vazut la Galati, la un televizor alb-negru. „Ploua. La final am chiuit, am baut vodca si bere si am fost foarte tristi. Aveam 30 de ani.” Iaru a jucat fotbal si handbal in copilarie, fiind portar: „M-am lasat, fiindca eram miop si nu mai vedeam mingea. La handbal era mai usor, era terenul mic, dar la fotbal…”.

Daca ar fi pus in situatia de a oferi o carte unui fotbalist i-ar da „O mie si una de nopti”. E o carte despre bucurii si intristari, despre hoti iscusiti, asa cum sunt fotbalistii cand vor ei sa fie”. Florin Iaru spune ca in presa de sport nu-i plac „ţâţele care apar peste tot şi ocupă locul unor sporturi neglijate, precum tenisul de masa. Ţâţele nu sunt sport!”.

CARIERA

Stelian Tanase a fost inter dreapta

Scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, analist politic, spuneti-i cum vreti. Aici, Stelian Tanase e fotbalist, pentru ca in copilarie a jucat fotbal la „Viitorul Bucuresti”. „Am fost inter dreapta, un post care acum nu mai exista, un fel de mijlocas. Marcam de multe ori. Inainte de ‘89, fotbalul era un sport de amarati. Speram ca putem sa iesim din mediocritate. Era singura cale de a deveni celebri prin mijloace curate, fara sa intram in mizerii”.

Tanarul Tanase a tinut cu Progresul din spirit de fronda. „Am fost mereu de partea celor slabi. Dupa ce spiritul Progresului a inceput sa moara, am devenit fan al Rapidului”. Scriitorul Stelian Tanase ar scrie romane despre Dobrin si Dumitrache: „Sunt o multime de destine tragice, care nu au fost aprofundate”.

De Cristian Delcea si Andrei Crăciun (Evenimentul zilei 10.01.2008)