Meciul văzut din sufragerie

TVR n-a dat încă legătura la Toulouse. Afară se face tot mai întuneric.Se povesteşte că o furtună de vară a dat cu ferestrele de pereţi în acea seară. Se mai spune că fulgerele nu s-au oprit în Bucureşti până când Marc Batta nu a fluierat startul la Toulouse.

Televizorul face purici, încă n-avem cu toţii televiziune prin cablu. Fericirea e pe bloc, are şase braţe şi câteodată se poartă cu izolator la îmbinaţii. Deocamdată nici nu e mare lucru de văzut: Gâlcă, Gâlcă ţine mingea, e bine aşa, se vede mai bine dar cu dublură. Mingea la Dan Petrescu. Petrescu târăşte după el un blond cu parul curentat. Pardon, nu se vede dublu, e doar Graeme Le Saux. Iar minutele trec. Afara se opreşte furtuna dar începe sauna de vară. Bucureştiul transpiră. Miroase a sărăcie şi a disperare. Pauză de hidratare o jumătate de minut, vă rog!

În 1998 un sfert dintre români trăiau sub limita sărăcei, cheltuind mai puţin de 3 dolari pe zi. Eram încă toţi aici, nu plecase nimeni în Spania. Nu ne scoteam ochii pe locurile de parcare. Nu aveam malluri, abia aflase de Pall Mallul, în pachet mic, de 10 ţigarete. Nimeni nu mai spera nimic. Era 1998, vara. Trecuse demult pariul celor 200 de zile, tehnocraţii erau ocupaţi cu tehnocraţia lor, iar pentru 22 de milioane, adică restul, democraţia era să fumezi o ţigară în tramvai, la cursa de retragere când nu mai deranjezi pe nimeni. În noaptea aia n-a mai mers nimeni cu tramvaiul. Doar vatmanii, cei mai trişti oameni de pe pământ, n-au avut de ales şi, ascultând radioul şi-au imaginat lobul lui Adrian Ilie, când i-a sucit gâtul lui Seaman în prima repriză. Ghinion.

Dar să revenim în transmisiune directă. Ventilatorul inspectează sufrageria ca o santinelă, de la stânga la dreapta şi înapoi. A trecut de jumătatea meciului iar Hagi dă o pasă, atenţie, scurtă şi pe sus. Moldovan îl face din piept pe Tony Adams şi izbeşte mingea în poartă. Un gol ca la Fifa ‘98.

Căci da, în anii ăia descoperisem ca fotblul se poate şi pe calculator, ce-i drept la rezoluţii infecte de 640 pe 480. Au fost anii retragerii în tot ce e adiacent fotbalului. Anii huliganilor de galerie, anii bătăilor pe fulare (Nova Guardia, Armata Ultra, Legione Granata… d’astea), anii idolilor din postere. În afară de echipa naţională, totul era în mocirlă. Chiar dacă Mircea Lucescu încerca sa facă ceva la Rapid. Chiar dacă Stoichiţă era Lippi, iar Dinu arunca prosopul în Giuleşti. Nu ne vom aminti nici de Jean Barbu, nici de Gică Butoiu şi nici de Ovidiu Maier. Pentru simplul motiv că atunci, Cooperativa mergea brici iar fotbaulul divizionar era în epoca “mucles”. Aşa că cele mai frumoase goluri se marcau în internet-café-uri.

Ctrl+alt+del şi revenim cu picioarele pe pământ. Anglia egalează cu şapte minute înainte de final. Owen, ce mult l-am urât pe copilul ăsta din Chester. Dar pîna la urmă egalul era “fair”. Tunisia oricum nu conta. În mintea tuturor sclipeau patru silabe: Ar+gen+ti+na. Până la “optimi” mai era însă o săptămână iar somnul începea să se aştearnă peste viluţele cosy din Cotroceni şi peste blocurile din Vitan, deopotrivă. Luni 22 iunie, lăsa încetişor capul pe umărul lui marţi, 23 iunie.

Nimeni nu mi-a mai putut povestit cum a plimbat Filipescu mingea şi cum a ajuns ea la Dorinel Munteanu. Cum a scăpat Dan Petrescu de umbra cu purici din Goldstarul de pe comodă. Ce ştiu e că luni, 22 iunie s-a trezit brusc, precum un navetist speriat, în gară la Alexandria, şi care ar fi trebuit să coboare la Videle.

Un bucureştean din zece a ieşit în acea noapte în stradă. A urmat o bucurie dementă. S-a bucurat împreună cu oraşul, lupoaica de la Romană şi Kogălniceanu de la Kogălniceanu. De fericire s-a strigat “Ceauşescu-Pace” deşi nimeni n-a putut să spună ce legătură are pacea şi ceauşescul cu mustaţa şifonată al lui David Seaman. Luni 22 iunie a fost seara în care Dumnezeu ne-a dat mai mult decât am fi avut nevoie. Am învăţat peste ani că totul se balansează, ca în istoria lui Iov. Şi tot ce am câştigat la Toulouse am pierdut la Copenhaga, sau poate pe Ghencea, contra Sloveniei. Am luat mult pământ în gură, a fost amar. De atunci n-am mai trezit din somn nopţile care au vrut să doarmă în sufragerie, cu televizorul uitat aprins.

moartea libelulei

abia sambata mi/a spus mama ca libelula a murit. au gasit/o vecinii ei lesinata, in mizerie, printre fecale si sange, au chemat salvarea, au dus-o la sfantul ioan, pe vitan barzesti. acolo a murit joi dimineata, cu doua degete in gura percum copiii, iar cu cealalta mana imbratisata cu ea insasi, pentru ca mereu a fost doar ea. si oricat am fi incercat noi s-o ignoram, tot speriati o priveam. am fost de la inceput constienti ca e nebuna iar faptul ca venea regulat la biserica o facea si mai defecta. o dementa care nu urla, nu injura si nu se azvarle in ziduri. o chema de fapt veronica dar intr-o dimineata de sambata, in curetea bisericii din cuza voda numarul 109 A, ne-a privit pe noi, copiii, si ne-a spus “eu sunt doar o libelula”. apoi a luat/o pe drumul ei, spre strada marasesti, prin cartierul acela de case vechi iar la poarta -  dacii cu jiglerele infundate. acolo era pe vremuri maternitatea unde s/a nascut adi, apoi, cativa ani mai tarziu, eu.

libelula statea in dudesti. a privit pe fereastra demolarile succesive si ridicarea cartierului vitan/nou. din dudesti lua tramvaiul 15 ca sa ajunga in centrul civic si de acolo, la o sora, in cutarida, cartierul din groapa lui ion barbu. libelula a murit la 60 de ani fara sa stie de barbat. a fumat o singura tigara, sus, in deal la filaret, cand astepta pe 232, noaptea, in luna lui octombrie iar un strain i-a desfacut un pachet de nationale in fata si i-a spus “uita seara asta!”.

a trecut timpul, femeia s-a izolat tot mai mult, a trecut peste ea o revolutie, nu i-a pasat, tramvaiele tineretii ei s.au schimbat, strada a devenit tot mai ingusta, i/au scos piatra cubica din pamant si au turnat un asfalt poros care nici nu luceste dupa ploaie. in ultimii ani ai vietii a crezut ca dumnezeu e sensul. la finalul zilelor ei, niciun om din curtea bisericii noastre nu a avut curajul sa spuna ce si cum cu libelula. nu stiau daca va fi la marea de cristal sau in vulcanul gheenei. stiau doar ca femeia a sfarsit intr o mizerie animalica. la inmormantare n/a plans nimeni. mergand spre cimitir s/au mintit cu totii in gand, ca moartea ar fi, pana la urma, un lucru destul de simplu si de normal.

foto: danvartanian

asfalt tango

din filmul asfalt tango, de nae caranfil:

politistul

taximetristul

elodia lor – the piano man

 

un barbat cu mintile ratacite a fost gasit pe 7 aprilie 2005 pe o plaja din Kent, Anglia. El a fost depistat de politia de coasta mergand fara nicio tinta de-a lungul plajei, intr-un costum ud, ale carui etichete erau smulse. transportat la spitalul Medway Maritime, barbatul a carui varsta a fost evaluta undeva intre 20 si 30 de ani, a refuzat luni intregi sa scoata vreun cuvant si a dat semne de anxietate atunci cand vreo persoana se apropia de el. misterul din jurul sau a crescut in momentul in care acesta a desenat pe o foaie de hartie imaginea unui pian. Atunci, un asistent social l-a dus in capela spitalului, unde se afla un pian. Barbatul s-a dus tinta la el, s-a asezat pe scaun si timp de doua ore a cantat mai multe piese clasice, facand o adevarata demonstratie de virtuozitate. Medicii l-au diagnosticat cu o forma ciudata de “coma alive” si au adaugat ca prinde viata doar atunci cand se aseaza la pian.

Timp de patru luni nimeni nu a stiut cine este misteriosul pianist. S-au facut zeci de ipoteze: un street-musicant din paris, un pianist falit din praga , un intelectual norvegian autist cazut de pe vreo nava de croaziera…
Majoritatea ziarelor si televiziunilor britanice i-au publicat fotografia, in speranta ca va fi recunoscut de cineva. o stare hollywoodiana de “catatonia” s-a lasat aceasta poveste. dupa patru luni in care misteriosul pianist nu a scos niciun cuvant toti sperau ca povestea asta sa ramana asa pentru totdeauna. oamenii au nevoie de mistere intr-o lume in care totul este explicabil.

etichetele hainelor – rupte, costum negru, camasa alba, un tanar blond care canta dumnezeieste la pian si nu scoate un cuvant, toata insingurarea lui.

pana intr-o zi de 22 august 2005, cand o asistenta draguta l-a intrebat mai mult in joaca, asa cum intrebi un caine, fara sa astepti raspuns: “Are you going to speak to us today?”, iar el a zis cu simplitate: “‘Yes, I think I will”. de aici hartia se mototoleste. un ziar britanic s-a incumetat la o investigatie mai serioasa asupra cazului. a iesit la iveala ca misteriosul pianist nu a cantat nicioadata la pian ci a apasat schizofrenic o singura clapa timp de ore intregi. de-a lungul a patru luni nimeni nu a vrut sa stie adevarul. vraja era prea frumoasa pentru a fi rupta. si povestea asta trista si romantica a artistului singur a lasat loc unei povesti si mai triste dar care este prea aproape de oameni, o drama sociala a unui inadaptat. barbatul avea 20 de ani, se numea Andreas Grassl, era un neamt homosexual si in noaptea cand a fost gasit de politisti incerca sa se sinucida. nu si-a explicat ulterior gesturile, a spus doar ca a suferit un atac de memory-loss (pierdere brusca a memoriei).

ne plac mai mult povestile decat stirile?
Tom Geoghegan de la BBC Magazine crede in toata povestea asta, mass-media s-a jucat cu adevarul. Mike Jempson de la MediaWise spune ca in goana dupa audienta se tinde catre stirea-telenovela. si, in fine, Vince Graff, comentator media britanic le ia un pic apararea jurnalistilor: “au prezentat ceea ce li s-a oferit din partea centrului de presa al spitalului. E adevarat, si ei au vrut ca stirea sa fie adevarata si chiar sa existe un pianist misterios cu memoria stearsa ca in Eternal Sunshine of the Spotless Mind”.

ma roaga mama plangand…

luna asta blogul a implinit un an. fiecare zi a mea se termina cu o bucurie. ma uit sa vad ce au cautat oamenii care au ajuns aici. lumea cauta pe google cam orice. unii nu stiu ce zi o sa fie maine si dau search. sau vor sa le rezolv eu temele si compunerile. cei mai multi sunt in cautarea unui filmulet porno cat de mic. dar unii cauta lucruri total bizare precum “ma roaga mama plangand”.

vreau sa rezolv pe calculator teze

Compuneri Hazli La Romana

maine o sa fie…

Penisurile fotbalistilor

cur pizda calarasi

imi bag pula in ea de teza

pula mare pana la genunchi

george copos pulover verde

la cate luni misca copilu

fes de iarna barbatesc, cataloage

ma roaga mama plangand

mihai mincan

ajuta-ma sa rezolv o problema la mate

0744378377

viata lui radu naum

cea mai mica pula

ia mai da-va-n pula mea, versuri

despre dragostea dintre un var si o verisoara

fete de ;liceu gata de pula

o compunere despre necazurile unui ghiozdan

musca nefutata

cea mai curva vedeta;)

drumul de la voila la pula in croatia

cand a murit fanus neagu

manzatu: “e-ale mele doamna”

e pericolos sporgersi. este, o spun fara sa gresesc, unul dintre cele mai bune filme romanesti. din cauza filmelor e pericolos sporgersi si filantropica am vazut peste 30 de ore de productie “caranfiliana” desi nae nu a facut decat vreo 5 filme.

si acum iata-ne cum asteptam sa vedem urmatorul film: restul e tacere. oare chiar o sa cucerim lumea cu filmele noastre?

oamenii care stau la bloc

despre filmul niky ardelean, colonel in rezerva am mai scris eu. am pus fragmentul asta pentru ca n-am putut sa-l trec cu vederea. discutii ca astea chiar au loc prin sufragerii de blocuri. e vorba de interpretari, de speculatii nuantate, iar din perspectiva asta… exista un singur cuvant care de o maniera totala acopera toate evenimentele istoriei: masoneria

nici eu nu-nteleg care e aportul masonilor la evenimentele din august ‘44

era pula lu’ ferzatiu

“prea tarziu” – film de lucian pintilie. despre mineri care nu mai vor sa iasa din mina. acolo le place lor.
altfel, am visat de multa vreme sa dau titlul asta undeva. pe vremuri, cand eram la “atac” chiar am trimis un text in corectura cu titlul asta. din nefericire a cazut la dtp. era un articol despre rapid dupa un egal in cupa uefa cu mlada boleslav. era pula lu’ ferzatiu

cum se face?

acesta este un articol aparut in urma cu doi ani in evenimentul zilei. el prezinta catre final o situatie de viata cruda, autentica, frustranta si implacabila. inadecvarea ce-si face loc intre niste oameni pe care cu mult timp in urma viata i-a strans puternic intr-un loc unde durerea era mai puternica decat speranta. filmele care se termina cu happy-end nu se termina de fapt acolo. timpul trece si eroi redevin oameni. ce sa-i spui dupa ani si ani unei persoane care ti-a salvat copilul de la moarte? sa-i multumesti in lacrimi? sa incerci sa eviti subiectul din pudoare? sa-ti muti privirea in alta parte incercand sa uiti?
eu n-as sti cum sa procedez. cititi articolul despre Oana Furnica, eroina din Pipera, si spuneti voi cum se face!

Inima de Furnica (de Florian Bichir)

11 iunie 2001 – comuna Pipera din judetul Ilfov e lovita ca un trasnet de o intamplare dramatica. O fetita de 2 ani cade intr-un put ingust. O tara intreaga afla despre incident prin intermediul televiziunilor si urmareste cu sufletul la gura, cu pulsul la maximum, inclestarea dintre o tehnologie inutila si gemetele unui prunc. “Ma aflam acasa la Mounzer Adass (comerciant sirian, pentru care Oana Furnica lucra ca menajera) si am vazut la televizor cum o fetita de doi anisori, Alina Pascaru, a cazut intr-un put din curtea familiei sale, din comuna ilfoveana Pipera. Mounzer mi-a zis ca asa subtire cum sunt as putea sa intru in tub s-o salvez.
Mi-a fost frica, dar m-am dus acolo, mai mult de rusine fata de Mounzer. Tatal si mama copilului erau disperati, aveau privirile pierdute. Desi de-abia trecusem printr-o criza renala, m-am hotarat sa incerc, mai ales dupa ce Elena Lasconi de la Pro TV spusese pe post, in direct: “Sa nu fie oprita ca e cascadoare”. Ce era sa mai fac??
Mi-am luat inima-n dinti si am intrat in teava aia. Am fost legata cu franghie si bagata, cu capul in jos, prin gura putului. M-au lasat in jos, cred, vreo sase metri. Era intuneric, incercam sa ma orientez dupa sclipirile din ochii fetitei. Ea plangea de frica. Am apucat-o de subsuori, dar cei de sus m-au tras prea repede si am scapat-o. M-am speriat, am zis ca asta o s-o omoare. Noroc ca a revenit la pozitia initiala. Apoi m-au ridicat, am baut un pahar cu apa si m-au bagat din nou in teava. Am prins-o si nu i-am mai dat drumul”, povesteste Oana.
Au fost trase cu repeziciune afara. Cei care au urmarit totul la TV au respirat usurati. Abia dupa ce s-au convins ca micuta este in afara oricarui pericol, oamenii s-au intos spre salvator. Atunci a aflat Romania ca ghemotocul de 18 ani si nici 40 de kilograme se numeste Oana Furnica. O furnica, dar cu o inima cat ea de mare… Reporterii au inconjurat-o, iar autoritatile au felicitat-o. “Nici nu mai tin minte ce am spus televiziunilor, plina de noroi… Am ajuns acasa la 12.00 noaptea. Dar n-am putut sa dorm din cauza emotiilor. Eram fericita! La doua noaptea ne-am trezit cu un reporter”. Incepuse celebritatea

Bogatasii locali si autoritatile s-au grabit sa-i promita Oanei marea cu sare. Au fost insa mai mult vorbe in vant. Timpul a trecut si din erou, Oana Furnica a redevenit om. A continuat sa traiasca in saracie si sa mearga cu autobuzul.

La doua zile dupa salvarea Alinei, Oana a vizitat-o la spital. O vreme, a pastrat legatura cu familia fetitei. “Am aflat ca s-au mutat din Pipera si nu ne-am mai intalnit decat intamplator. Eram cu mama, odata, in autobuz si i-am vazut. M-au vazut si ei, dar s-au prefacut ca nu ma observa. Spre capat, masina s-a eliberat si, neavand incotro, au venit la mine. M-au salutat, am discutat banalitati, dar atat. Acum nu mai stiu nimic despre ei. N-am pastrat o legatura de familie, cum credeam eu pe-atunci ca se va intampla”, spune Oana Furnica.

taina (everything I can’t write about)

ma duc eu primul, sunt mai priceput

mihai implineste azi o varsta. noi toti ii dedicam o poezie scrisa de un poet poate pe nedrept uitat… din indiferenta sau nebagare de seama, teodor pîcă.

scurta despartire

 Va las în valea acestei stinse plîngeri
Orice sfirşit vesteşte-un început,-
Mă duc eu primul sînt mai priceput,
Sa pun din vreme şeile pe îngeri .

Zvîntaţi cu zîmbet aripile plînse,
V-aştept la grajdurile de zmarald,-
Nu vă grăbiţi, dabia-i amiaz şi cald
Şi eu v-aştept şi chingile sunt strînse .

Cînd veţi veni-n amurg sub înserare,
Vom călări frumoşi prin elizeu,
In cavalcadă, pîn-la Dumnezeu
Descalecind la tronu-i, la picioare.

Ne-om prosterna cu frunţile alese
Pe lespedea de nouri, luminată,-
Cel mai frumos din noi va spune: “Tată,
Ţi s-au întors feciorii cu mirese.

Pe unde ne-ai trimis a fost şi bine
Si rau a fost pe drumul strabatut,
Dar tot ce-ai scris sa facem am facut
Si nu te-a dat nici unul de rusine.

Acuma ne-am întors cu toţi, -ne iartă
Ce altă slujbă ne aşteaptă, Tată?!”

……………………………..

Zvintati cu zîmbet aripile plînse,
V-aştept la grajdurile de zmarald,-
Nu vă grăbiţi, deabia-i amiaz şi cald
Şi eu v-aştept şi chingile sînt strînse

 si varianta audio la “sunete”

fanus neagu: “cand imi e dor de fotbal imi plac si meciurile urate”

Fănuş Neagu a renunţat să mai scrie despre fotbal în primăvara lui 2003, când naţionala României a pierdut meciul împotriva Danemarcei, cu scorul de 5-2. „După acea înfrângere, mi-am dat seama că naţionala noastră îşi bate joc de toţi spectatorii. Totuşi, înfrângerea cu Danemarca de la Bucureşti a fost un pretext. Motivul real este următorul: când am văzut că în fotbal banul dictează, am început să clipesc mărunt şi să murmur din buze la adresa celor care fac numai afaceri, şi nu spectacol. Şi, în plus, am scris 40 de ani cronică sportivă, cât să mai scriu? Prietenul meu, Relu Cosaşu, a intrat mai târziu decât mine în acest câmp al bucuriilor şi al durerilor de-o zi, deci e normal să termine mai târziu“, mai spune Fănuş.

Scriitorul brăilean a mai avut o tentativă de a renunţa la cronica sportivă, tot după un eşec dureros: în primăvara lui 1984, când Dinamo a pierdut semifinala din Cupa Campionilor Europeni cu Liverpool. „M-am răzgândit atunci. Eram mai tânăr şi liber-schimbist. Acum sunt mai grijuliu cu mine însumi. Îmi mai controlez păcatele, pentru că am picioarele şubrede şi nu mai pot s-o rup la fugă din tribună după ce am înjurat o galerie. Mă prind ăia imediat. Mă înhaţă de guler şi mă pedepsesc“, zice Fănuş cu o naivitate de şcolar.

Puţini se pot lăuda că ţin cu atâtea echipe ca Fănuş Neagu: „Ţin cu Dinamo, Rapid, CFR Cluj şi cu marea mea iubire, Brăila, care se tot duce de-a rostogolul în apele Dunării“.

Când vorbeşte despre stadioane, Fănuş Neagu nu se gândeşte la stelele date de UEFA, ci la amintiri, tinereţe şi amăgiri: „Cel mai mult îmi place stadionul Cotroceni. Dar îmi pare rău că în tribunele alea nu mai vezi trei câini, iar când eram eu tânăr ne strângeam la meciurile Progresului câte 10.000. Şi în copaci eram atârnaţi. Stadioanele pe care m-am simţit cel mai bine? Republicii şi, bineînţeles, Giuleştiul, între haimanale. Şi era să uit. Un alt stadion care mi-a rămas mie la inimă se afla pe unde e Opera Română azi şi se numea Venus. Tribune de lemn… Lucrurile astea ţin de vis, ţin de tinereţea mea şi de amăgiri. Îmi aduc aminte cu mai puţină plăcere de stadionul din Ştefan cel Mare. Eu sunt om bătrân şi am apucat vremea când acolo era o imensă groapă, la Dinamo, ca toată Floreasca de altfel, unde erau corturi ca în Evul Mediu, ca la curtea miracolelor de care vorbeş te Hugo. Giuleştiul a stat totdeauna pe mal de vorbe gâlcevitoare şi frumoase. S-a sprijinit mai mult pe inima spectatorilor, decât pe piloni solizi. Oamenii care populau tribunele erau magnolii în ziua meciurilor, iar după aceea deveneau arbori scuturaţi. Giuleştiul a fost un miracol… pur şi simplu. George Copos ar trebui să scoată bani şi să facă din acel stadion un Templu al Viselor. Pentru că acolo au visat multe generaţii de oameni şi au visat frumos“. Fănuş Neagu n-a mai fost de multă vreme pe un stadion de fotbal: „Mi-ar plăcea să mai miros aerul acela al furtunilor de mai, că aşa miroase mereu pe stadioane, a furtună de mai. Uneori, când mi-e dor de fotbal, îmi plac şi meciurile urate. Numai să-i văd cum se bat acolo cu mingea“.

Îl întreb dacă mai scrie, şi atunci răspunde simplu: „Păi altceva ştiu să fac? Lucrez la volumul al doilea al romanului „Asfinţit de Europă, răsărit de Asie“, care probabil va apărea cu alt titlu. Lansarea o văd cam prin vară“. Şi finul său, Cornel Dinu, s-a apucat de literatură: „Şi-a cioplit mâna şi scrie atră- gător. Lucrează la o carte în prezent. Mulţi au bănuit că eu aş fi dintre cei care săvârşesc îndreptări pe manuscrisele sale. Nu e adevărat, eu îi fac doar observaţ ii scurte, dar după ce articolele apar: în cazul în care surprind vreo cacofonie sau vreun cuvânt grosolan, i-l aduc la cunoştinţă, ştiind că în acea clipă el mă urăşte. Nu contează, mă urăşte, dar măcar a învăţat“. Pe 5 aprilie, scriitorul brăilean a împlinit 75 de ani: „Nu“, mă corectează, „am împlinit de trei ori 25 de ani, cum spunea un poet italian. Am primit cadouri, dar la vârsta mea nu te mai bucuri de cadouri, dacă nu ai parte de sănătate. Pe vremuri îmi doream daruri substanţiale şi sub formă lichidă. Mi-a trecut această bucurie, dar am rămas cu patima gândului“, spune râzând. Încă o întrebare plată: „Era mai frumos fotbalul acum 40 de ani?“. Şi răspunsul sclipitor pentru un om de 75 de ani: „Toate erau mai frumoase când eram tânăr. Până la urmă, viaţa e luminoasă oricând, e un triumf, e magnifică!“.

de Cristian Delcea

dry your eyes mate!

 

dry your eyes mate. interpretare: the streets, hip hop band cu un singur solist, mike skinner (infatisare de fotbalist englez). poarta adidasi reebok, are blog.

mike sufera de epilesie de la sapte ani si militeaza pentru un tratament decent asupra puilor sacrificati de restaurantele KFC. este fan al echipei de fotbal Birmingham City. e unul dintre numele mari din muzica britanica. role model: Geroge Best

calatorul englez

Mark Burke a fost primul englez care a jucat fotbal în România. Şi, probabil, va rămâne multă vreme de acum înainte singurul. Povestea lui începe în Anglia anilor ‘80, când trimitea mingi lungi de la mijlocul terenului spre atacanţii unor echipe de juniori şi de tineret, precum Aston Villa, Middlesbrough şi Wolverhampton.

În 1994, Mark a ajuns la o răscruce de drumuri. „Am oferte“, spunea el ca orice fotbalist sigur pe propria-i tinereţe. Englezul cu figură de mexican avea de ales între Port Vale şi Tottenham. „Doar nu vrei să te duci la Tottenham?“, îi spunea John Rudge, antrenorul lui Port Vale. „Ba să ştii că vreau“, zicea Burke râzând. Numai că, greşeală. Osvaldo Ardiles, antrenorul celor de la Spurs, l-a sunat într-o zi după antrenamente şi i-a zis aşa cum zic toţi antrenorii nesiguri pe propriile scaune: „Ştii, Mark, cei din conducere pun presiune pe mine. Vor să aduc nume mari la echipă“. Burke a crezut că astea sunt doar vorbe însă, câteva zile mai târziu, sosiseră la Londra Klinsmann, Gică Popescu şi Ilie Dumitrescu.
Britanicii urăsc să călătorească. Burke ştie asta. De la „juventinul“ Ian Rush cu celebra sa declaraţie, „să trăieşti în Italia e ca şi cum ai trăi într-o ţară stăină“, fotbalistul britanic a că- pătat aura omului mulţumit în propria-i insulă. Ceva l-a apropiat pe Burke de spiritul românesc încă din tinereţe: gândul de plecare. „Dintotdeauna mi-am dorit să joc în străinătate“, mărturiseşte el într-un interviu. În august 1995, a ajuns în Olanda, la Fortuna Sittard. Aici, a descoperit că fotbalul înseamnă mai mult decât nişte mingi aruncate de la centru înspre atacanţi. A învăţat ceea ce englezii numesc „pretty football“ în sensul peiorativ: jocul în pase, jocul drăguţ. „Într-un an, am acumulat mai mult decât tot ce învăţasem în Anglia într-un deceniu“. Antrenorul Fortunei, Pim Verbeek, l-a văzut iubitor de carte şi de sisteme de joc şi nu l-a lăsat să putrezească pe banca olandezilor după plecarea sa. L-a luat cu el în Liga a doua japoneză.

J League 2 este un mănunchi de amintiri frumoase-terifiante-penibile pentru Mark Burke. „La Omiya Ardija am trăit doi ani frumoşi“, spune englezul, gândindu-se la plimbările cu metroul japonez alături de prietena sa. Au fost şi momente grele, unul dintre colegii săi cu care se putea înţelege în engelză, olandezul Jeroen Boere, fiind atacat într-un bar, incident în urma căruia acesta şi-a pierdut ochiul stâng şi n-a mai jucat niciodată fotbal. Burke îşi mai aminteşte de noţiunile vagi ale asiaticilor cu privire la fotbal. Portarul de la Omiya Ardija n-avea minte multă. Într-un meci greu, antrenorul le-a spus la vestiare să tragă de timp pentru a tăia ritmul atacurilor venite dinspre mult mai puternicii adversari. Tactica nu a funcţionat prea bine şi, câteva minute după pauză, echipa lui Burke era condusă cu 1-0. Cu toate astea, portarul continuă să tragă de timp conform indicaţiilor primite în vestiar. Deoarece doar arbitrul înţelegea engleza, Burke l-a rugat pe acesta să-i acorde cartonaşul galben pentru trageri repetate de timp.

„Pollitically strange“
La începutul anului 2001, Burke s-a întors la Fortuna Sittard. Olandezii împărţeau terenul de antrenament cu Rapidul lui Mircea Rednic, venit în Olanda pentru cantonamentul de iarnă. Într-o dimineaţă din februarie, „Puriul“ vorbea cu impresarul Mircea Petrescu, iar acesta îi spunea că ştie un atacant masiv, diferit de „mingicarii“ din România. Rednic l-a văzut şi l-a chemat să joace un amical pentru Rapid. A fost de-ajuns.

„România este exact opusul Japoniei“, spune Burke, şi nu se referă neapărat la valoarea fotbalistică. „Dacă la asiatici organizarea era pe primul loc, în România toată lumea se zbate, dă din mâini să supravieţuiască“. Burke crede că românii nu-l prea agreau, pentru că era străin: „Au fost nişte ciudăţenii. Uneori, pur şi simplu nu jucam şi nu mi se oferea nicio explicaţie. Am avut impresia că e o chestiune politică. Eram tratat puţin diferit, pentru că eram străin“, dezvăluie el. De asemenea, englezul cu figură de mexican a rămas cu imaginea lipsei de profesionalism a jucătorilor: „Românii sunt fotbalişti excelenţi, dar făceau nişte grozăvii pentru care ar fi fost daţi afară în Anglia“.

Cu toate că nu s-a integrat în colectivul de la Rapid, Mark nu e ranchiunos. Ţine minte cu precizie numele a cel puţin jumătate din fosta echipă a „alb-vişiniilor“: „Dolha era un portar senzaţional“. De altfel, Ema Dolha a primit în această primăvară o ofertă de la Aston Villa. „Am vorbit cu conducătorii de la Villa să-l aducă aici, însă am înţeles că transferul a căzut“, zice Mark Burke. Acesta îşi mai aminteşte de Răzvan Lucescu şi de brazilianul Nivaldo. Şi nu poate să uite arbitrajele catastrofale.

În schimb, românii au rămas cu imaginea lui Mark Burke la 31 de ani, intrând pe Stadionul „Ilie Oană“ în minutul 80 şi marcând golul victoriei pentru Rapid în minutul 93 din pasa lui Viorel Ion. La finalul acelui meci cu Petrolul, suporterii giuleşteni au pătruns pe teren, a fost ca după o mare finală, iar Burke a fost pur şi simplu eroul. Totul intră pe o pantă descendentă de aici. Mark a continuat să fie introdus în finaluri de meci, dar n-a mai reuşit nimic spectaculos. Mircea Rednic, omul care l-a adus pe englez în România, spune că „nu era foarte acceptat de colegi“. Pentru ca, la finalul lunii mai a anului 2001, să apară prin ziare o ştire: „Conducerea UFC Rapid Bucureşti a reziliat, de comun acord, contractul lui Mark Burke, care va primi certificatul de transfer“. Burke şi-a făcut bagajul şi s-a urcat într-un taxi. „Aeroport?“, a întrebat şoferul. „Yes“.

De atunci nu s-a mai aventurat pe teren
Nimănui nu i-a păsat unde a ajuns eroul de pe „Ilie Oană“. A ajuns în Suedia, la o echipă ce poate fi pronunţată numai cu copy paste: Brommapojkarna.

Acum, Burke joacă fotbal în meciurile de old-boys ale echipei Aston Villa. Şi în echipa scriitorilor din Anglia. Pentru Mark Burke, cel care a marcat un gol pe „Ilie Oană“ din pasa lui Ion Viorel, a scris cărţi şi a colaborat cu ziarele din Birmingham. Prima sa apariţie editorială are un titlu necomercial de lung: „Tot ce trebuie să ştii despre cum poţi deveni fotbalist profesionist, dar nu ai pe cine să întrebi“. A doua carte are o tentă ceva mai personală. Se numeşte „Lumea fără oglinzi“. Nu le-am citit şi ceva îmi spune că nu le voi citi niciodată. Astăzi, mi-am aruncat ochii pe ultima propoziţie dintr-o nuvelă publicată de Mark Burke în ziarul „Sunday Mercury“. O traduc, iată, în integralitate: „De atunci, Daniel nu s-a mai aventurat niciodată în pădure“.

Poveştile lui Copos
Mark Burke a ştiut dintotdeauna să surprindă literatura din viaţa cotidiană. Are amintiri plăcute despre George Copos. „În Bucureşti am locuit la Crown Plaza, hotelul patronului. Este chiar un personaj mister Copos. Mi-a povestit despre cum şi-a început afacerile, am ascultat poveşti foarte interesante în primavara lui 2001“. Îl întreb cum a fost pentru el viaţa în România. „Fascinantă! Când mă gândesc că ţara asta e la numai trei ore de zbor de Anglia, mi se pare incredibil. Cu siguranţă, într-o zi mă voi întoarce în vacanţă în România“. Acum, Mark studiază pentru a-şi lua licenţa de antrenor şi speră să pregătească într-o zi echipa mare a lui Aston Villa. Sau a Rapidului. George Copos are încă o grămadă de poveşti.

de Cristian Delcea

domnul lazarescu

am adaugat la blogroll un link spre site-ul lui florin lazarescu, un tanar scriitor pe care ma mandresc ca l-am descoperit de unul singur inainte de a deveni celebru. prin 2002 sau 2003 cand pe site-ul www.liternet.ro erau doar doua-trei carti, florin lazarescu apare cu un titlu, “sase moduri de a-ti aminti un cal“. am zis ca tot bucuresteanu smecher care a descoperit internetu “fuck’it, ia sa vedem ce e aici”. eram la liceu, in clasa a 11, era vara, ploua. am citit cartea pe calculator intr-o jumatate de zi, si mi-am distrus mitul cum ca nu poti citi carti pe calculator. de atunci florin lazarescu a scris mult si bine a scos vreo doua carti de hartie, ce se stie despre ursul panda (pe care am tot rasfoit-o prin librarii pana mi-am dat seama ca am cam citit-o) si trimisul nostru special pe care mi-a imprumutat-o un trimis special de la evenimentul zilei.

l-am vazut o data la un targ de carte, la standul poliorom si alta data la televizor, intr-o duminica dimineata, se facea ca mergea pe strada alaturi de cristina topescu, s-ar putea ca asta sa fi visat eu. intotdeauna, diminetile de duminica sunt cele mai grele. toti oamenii care au doar sambata libera arata la fel duminica dimineata.  

Scenariul lui florin lazarescu, lampa cu caciula a castigat nu stiu cate premii, nu ma dau in vant dupa animal planet show, unde scrie el replicile, insa there’s no businss like show business. in fine, nu mi-a dat 50 de mii sa-i fac reclama dar ar fi bine sa cititi povestile lui florin lazarescu.

Cinci zile şi cinci nopţi au călătorit cu căruţa cu coviltir, ca să vândă pere prin satele de câmpie. Aproape o săptămână de fericire.
      Când intrau într-un sat, taică-su rămânea în urmă cu căruţa, iar el mergea înainte, urmat de câine şi mânzoc, urlând din răsputeri: “Hai la peree! Hai la pereee!” Taică-su se ruşina uşor şi, atunci când vedea că băieţelul exagerează, îl dojenea cu aceeaşi replică amuzantă: “Nu te strâmba în pizda mă-tii! Mă faci de râs? Crezi că ne jucăm? Noi aici muncim!”
[...]Călătoria aceea a păstrat-o în amintire toată viaţa. Avea impresia că atunci a văzut pentru prima dată cerul, printr-o gaură de la coviltirul căruţei, în timp ce stătea culcat peste sacii cu pere… Când priveşte cerul, noaptea, are senzaţia că stelele miros puternic a pere   Florin Lazarescu – Pulp Fiction

radu gyr – labuntur anni

viata ca un banc: ionut lutu

Ionuţ Luţu a fost comparat, de-a lungul timpului, cu Gheorghiţă Geolgău, cu Răducioiu şi cu Hagi. Iar mai apoi, alţi puşti au început să fie comparaţi cu Luţu. Talent cât roata carului, dar şi multă dezordine. Între viaţa de mare fotbalist şi cea de oltean obişnuit, Ionuţ a ales calea de mijloc. A trăit intens, zâmbind ca Ronaldinho şi petrecând ca „Gazza“ Gascoigne. Câteodată, Luţu îşi aduce aminte că fotbalul înseamnă goluri, goluri înscrise în porţi de fotbal şi atunci tribunele din Bănie, dezolant de goale, sau umplute până la refuz, explodează.

„INTERESUL PUBLIC“: Anul trecut te gândeai să renunţi la fotbal?
IONUŢ LUŢU: Pai mă gândeam, pentru că mă accidentasem la un tendon, şi am şi eu o vârstă, nu mai sunt junior. Însă am avut o recuperare bună şi acum sunt mai bine. Am dat gol cu Dacia Mioveni.

Se salvează Universitatea Craiova de la retrogradare?
Tu ce crezi?

Eu cred că nu.
Eu cred că da. Ar fi culmea să fiu părtaş la a doua retrogradare a Craiovei.

Echipa naţională?
Da, cum să nu (râde). Nea Piţi e cu mine. Acum, pe bune, nu mai mă gândesc la prima reprezentativă.

Când te retragi?
O să mă retrag . Mai joc cât mai pot. Nu vreau să bat vreun record de longevitate.

Ce te vezi făcând după ce te laşi de fotbal?
Să vedem, cu ce am mai agonisit şi eu, poate dau drumul la o afacere. Poate tot ceva legat de fotbal. Antrenoratul nu e de mine oricum.

Ai jucat mult în străinătate, unde ţi-a plăcut mai mult şi mai mult? În Coreea, în Kazahstan…?
Da, în Coreea, în Kazahstan… mi-a plăcut peste tot, am fost, am vizitat, a fost frumos.

Bancuri
„Am făcut o grămada de trăsnăi de când sunt în fotbal, dar nu am ce să zic pentru că mi le-am făcut cu mâna mea“, spune „Hagi Luţu“, dacă îl întrebi ce regrete are. Se interiorizează. Înainte să citească Adi Mutu „Idiotul“ de Dostoievski, Ionuţ Luţu devora literatura românească interbelică: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ şi opere ale lui Rebreanu l-au fascinat pe olteanul din Valea Mare. În momentul în care a început să se afirme, Luţu mărturisea, pentru „Evenimentul zilei“, din 1994 că la începutul anilor ‘90 a fost la un pas de a renunţa la fotbal în favoarea agriculturii: a fugit cu un prieten în Austria, la cules de porumb. Băiat de la ţară, Luţu s-a descurcat bine, dar aventura a durat doar două zile. Cu o pereche de blugi secondhand şi câteva pulovere la fel, puştiul de 17 ani s-a întors în Valea Mare. Şi tot satul a răsunat: „S-a întors Luţu-Geolgău acasă“. La 19 ani, făcea senzaţie la Progresul, fiind numit revelaţia campionatului 1993-1994. Bucureştiul postdecembrist l-a fascinat. A condus liniştit înainte de a avea permis de conducere, până într-o zi când a fost prins. Nu de poliţie, ci, mai rău, de Cornel Dinu, care în acea perioadă era directorul general al clubului din Parcul cu Platani. „Procurorul“ l-a convins părinteşte că e mai bine să ducă maşina acasă la Craiova, până îşi ia permis, „ca să nu mai existe tentaţie“. Când a ajuns cu maşina acasă, mama lui l-a întrebat, cu baticul la gură, să nu audă vecinii: „Măi, Ionuţe, de unde ai avut tu atâţia bani să-ţi iei maşină? Te-ai apucat de furat?“.

Occidentul înseamnă Craiova
Luţu a jucat la opt echipe în cariera lui de profesionist. Patru din ţară şi patru din străinătate. Cu toate acestea, Universitatea Craiova rămâne cea mai vestică echipă la care a evoluat „Piticul“. FC Naţional, Steaua, Rapid, Galatasaray (Turcia), Samsung Blue Wings (Coreea de Sud), Apollon Limasol (Cipru) şi FC Kairat Almaty (Kazahstan) sunt toate la Est. „Eu în Bănie m-am simţit cel mai bine, chiar dacă am început fotbalul mare la FC Naţional. În Cotroceni, am marcat împotriva Craiovei şi toată lumea mi-a sărit în cap“, spune Luţu. Revenit de la FC Kairat Almaty, Ionuţ Luţu s-a antrenat o vreme cu juniorii Craiovei. Asta deoarece şi-a dorit foarte mult să se întoarcă la Universitatea pentru a-şi încheia cariera în tricoul „alb-albastru“.

World wide web Luţu
Ionuţ Luţu are un site oficial personal. Nu că ar avea şi site-uri personale neoficiale. Pe www.ionutlutu.ro, contorul „traffic.ro“ înregistrează câte o vizită, cel mult două, pe zi. Cu toate astea, site-ul olteanului este de-a dreptul fascinant. Cu o sinceritate debordantă, Luţu (care nu şi-a angajat niciodată un manager de imagine) a postat poze pe care orice paparazzo şi-ar fi dorit să le surprindă. Fotografii de la cele mai „catastrofale“ petreceri: în România, cu lăutarii lui Vali Vijelie, prin Kazahstan cu prietenii şi prietenele, pe la nunţi olteneşti cu sticlele înşirate pe masă. Luţu este şi un pasionat al calculatoarelor. Are adresă de messenger şi când are timp mai stă pe messenger cu tovarăşii. Vorbeşte acolo la calculator.

De ce scriem despre Ionuţ Luţu?
Pentru că în etapa a IX-a, la partida Universitatea Craiova – Dacia Mioveni, Ionuţ Luţu a intrat pe teren la cinci minute după pauză, când scorul era 0-0. Cei 2.000 de spectatori prezenţi la meci, sedaţi pe scaune de cele peste 600 de minute scurse de la ultimul gol al Universităţii, n-au fluierat, dar nici n-au aplaudat schimbarea Woobay – Luţu. Însă „Piticul“ nu s-a molipsit de la apatia tribunelor. A intrat pe teren ca un junior şi s-a zbătut de parcă ar fi fost urmărit de la oficială de scouteri ai lui Ajax şi Inter Milano. Iar în minutul 61, „Hagi-Luţu“ a marcat frumos, cu mult efect, precum Del Piero pe vremuri. Un gol care a readus speranţele peste stadionul „Ion Oblemenco“, peste Craiova şi peste toată Câmpia Olteniei, până spre Vâlcea şi Teleorman.

Cristian Delcea

Articol aparut in ziarul Interesul Public

Rednic la Rapid: film de dragoste şi război (nesfârşit)

 

Primul contact al lui Mircea Rednic cu banca tehnică s-a petrecut într-o iarnă cu peripeţii pentru Rapid. La începutul lui decembrie 1998 o veste zguduia Giuleştiul din Grozăveşti până la capătul tramvaiului 44: antrenorul Mircea Lucescu pleca de la formaţia din Grant pentru mult mai titrata Internazionale Milano. Cu o tristeţe falsă, demascată de mândria că a dat un antrenor în serie A, George Copos îl numea interimar pe fundaşul Mircea Rednic. Pe 5 decembrie 1998, Rapid cu „Puriul“ în postura de antrenor-jucător câştiga meciul contra Universităţii Cluj din etapa a 17-a a Diviziei A cu scorul de 3-0. Rednic a devenit antrenor cu acte în regulă la Rapid la finalul anului 2000 când a renunţat la postul de secund al lui Boloni la echipa naţională. Acesta s-a transformat dintr-un jucător bătrân într-un antrenor tânăr. Metamorfoza a fost una de succes, „Puriul“ dovedind că are fler de tehnician. Spre norocul lui, a venit în Giuleşti după un mandat dezastruos al lui Anghel Iordănescu.

Drumul de la victimă la călău
Mircea Rednic a fost demis pentru prima dată de la Rapid pe 9 aprilie 2001, chiar de ziua sa. „Nu mă mai întorc la Rapid. Şi oricum nimeni n-o să mă mai vrea acolo. Mai degrabă s-ar prăbuşi toate blocurile din Deva decât să mai ajung eu în Giuleşti! Ceea ce mi-a facut Copos mie nu poate fi calificat! A demonstrat, prin felul în care s-a purtat, chiar de ziua mea, că este un personaj fără suflet!“, spunea „Puriul“ cu năduf. Omul se resemnase, plecase în Belgia cu bilet „one way“. Câteva zile mai târziu l-a sunat Copos. Era prima zi de Paşte. Încă o aroganţă după buchetul aniversar însoţit de demisie? Nu, „personajul fără suflet“ şi-a călcat pe inimă şi l-a adus înapoi pe Rednic. Aşa cum a obişnuit pe toată lumea, Copos s-a jucat şi atunci de-a antrenorii, numindu-l în funcţie pe Viorel Hizo, care a fost nevoit să plece cu coada între picioare cedându-i locul înapoi lui Mircea Rednic. Acesta avea să părăsească din nou Giuleştiul la finalul campionatului 2000-2001, preluând formaţia FCM Bacău. Însă nici în Moldova n-a fost de stat . În noiembrie 2001, Mircea Rednic pleacă de la cârma echipei băcăuane după o serie de rezultate slabe care au culminat cu înfrângerea, 1-5, pe teren propriu în faţa lui FC Naţional. „Puriul“ avea să declare la plecarea din oraşul lui Bacovia că a fost demis de la FCM Bacău, pentru că „a fost lucrat de câţiva jucători“.

Al doilea descălecat
Tot Viorel Hizo a fost ridicat de pe scaunul Rapidului, în 2002, când Mircea Rednic s-a întors din pribegie. Antrenase la Rulmentul Alexandria, unde, între indicaţiile tehnice „Puriul“, calcula profitul afacerilor pe care le avea pe pământ teleormănean. Al doilea mandat al lui Rednic sub Podul Grant avea să fie cel mai fructuos: un titlu de campioană, o Cupă a României şi două Supercupe. Dacă numele Mircea Lucescu era propus de rapidişti pentru botezarea unei străzi din cartierul Giuleşti, atunci Rednic merita un bulevard cu cel puţin patru benzi pe sens. Însă a venit din nou o iarnă cu peripeţii în Giuleşti: În decembrie 2003 Goivanii Becali, jură credinţă Rapidului şi îşi anunţă o „domnie“ mai lungă decât a lui Ceauşescu: 30 de ani în Giuleşti. Don Giovani îşi aduce antrenor şi-l azvârle în stradă pe Mircea Rednic. „Puriul“ pleacă în Arabia Saudită la Al-Nasr Riyadh apoi prinde spiritul Băniei, ajunge de la agonie la extaz dar tot ce rămâne după trecerea sa prin Oltenia este cântecul dedicat lui Copos: „Ce bine îmi pare că ai luat ţeapă“. După episodul Universitatea Craiova, povestea se apropie prea mult de prezent, pentru a mai fi poveste. „Puriul“ promovează cu FC Vaslui, renunţă, apoi revine la „agricultorii“ lui Porumboiu şi în cele din urmă îşi ia adio de la moldoveni după un meci FC Vaslui – Steaua, în care pierde lamentabil şi trimite titlul în Ghencea lăsând Giuleştiul cu buza umflată. Însă nu mai contează, „Puriul“ merge în Ştefan cel Mare unde pare că şi-a găsit în sfârşit locul. E doar o părere. După un an, finanţatorii dinamovişti, i-au dat şi de băut numai să-şi dea şi el demisia.

Partea a treia
Rednic a mărturisit ieri la conferinţa de presă care a marcat instalarea sa pe banca Rapidului, că George Copos nu l-a uitat în cei aproape patru ani de când a părăsit Giuleştiul. „Am primit cinci oferte de a reveni. Nu puteam să-l refuz la infinit pe domnul Copos“, a spus noul „mister“ din Grant. În august 2005 Copos îi fierbe în ulei pe Răzvan Lucescu şi pe Mircea Rednic. Primul era demis după un meci egal, 1-1 cu FC Argeş, iar al doilea era chemat de urgenţă la Pro Rapid. Rocada nu a mai avut loc pentru că George Copos s-a răzgândit şI i-a dat credit în continuare lui Răzvan Lucescu. Timpul a fost prea scurt (o noapte) pentru ca declaraţiile să erupă, însă şoaptele fotbalului spun că Rednic îşi dăduse acordul de a prelua Rapidul după primul bip al lui Copos. „Am greşit de două ori faţă de Mircea Rednic“, a spus Copos la indigo cu o declaraţie facuta în 2004, când cel căruia îi cerea iertare era Viorel Hizo. Copos este omul care nu-şi refuză niciun regret.

Din nou în faţa jurnaliştilor, Rednic se abţine să nu râdă vinovat. „Rapid m-a primit cu braţele deschise şi atunci când am venit în ţară ca jucător, chiar dacă eram un fost dinamovist. Vin cu inima deschisă“. La finalul anului trecut Horia Ivanovici îl întreabă pe Rednic: „V-aţi mai întoarce la Rapid?“. „Nu“. „Sunteţi aşa de sigur? Fiţi atent că o să păstrez înregistrarea emisiunii ăsteia!“. „Faceţi ce vreţi, eu nu mă mai întorc la Rapid“. Însă pe chipul lui Rednic se citea acelaşi rictus vinovat.

Relaţia cu fanii, tot sinuoasă
Cu toate că este antrenorul care a obţinut cele mai multe trofee cu Rapid, Rendic este contestat aprig de suporteri. „Va avea parte de manifestări ostile“, au ameninţat fanii. Şi nu a durat mult până să treacă la fapte. Pe ziduri, acolo unde pe vremuri erau stenciluri cu Mircea Rednic Revolution, astăzi scrie: „M..e Rednic. Nu te vrem. Vânzătorule! Trădătorule. Nu eşti binevenit“, şi încă o dată, ca o întărire: „Nu te vrem!“. Suporterii cred că Rednic a băgat strĺmbe cât a fost departe de Rapid. „Noi nu am uitat ceea ce a făcut şi nici nu l-am iertat. Este un om fără caracter. Va fi înjurat, huiduit mereu, la fiecare meci al Rapidului!“, spun la unison fanii feroviarilor. „Nu sunt un trădător. Galeria trebuie să înţeleagă ca Giovani Becali m-a dat afară şi că n-am plecat de capul meu. Le voi schimba atitudinea prin rezultate“, a menţionat Rednic. Acesta face referire la momentul când s-a aflat în pielea lui Bergodi: în iarna lui 2003 a fost dat afară de la Rapid cu toate că i-a avut alături pe jucători şi pe suporteri. La petrecerea de final de an, „Puriul“ a băut prieteneşte cu rapidiştii din galerie. Poate că şi spiritul sărbătorilor a făcut ca Rednic şi suporterii „alb-vişinii“ să-şi declare dragoste veşnică.

Cel mai dorit antrenor român
Mircea Rednic a fost în centrul unui triunghi de presiuni în această vară. Antrenor la Dinamo, „Puriul“ a fost dorit atât de Gigi Becali la Steaua cât şi de George Copos la Rapid. Până la urmă, prin decizia sa de continua în Ştefan cel Mare, Rednic a dat peste cap toate cele trei forţe bucureştene. El a demisionat de la Dinamo după meciul cu Gloria Bistriţa de la 1 septembrie 2007, iar tehnicienii găsiţi de Steaua şi Rapid au fost daţi afară pe parcursul primeler 10 etape. „Era cea mai bună soluţie ca Mircea Rednic să vină imediat după ce Răzvan Lucescu a plecat de la Rapid“, a spus ieri George Copos.

Cristian Delcea
Material aparut in ziarul Interesul Public

You’ll Never Walk Alone

baniamin a crezut pana la final ca merge singur prin cartierele de la marginea de sud a bucurestiului. numai ca s-ar putea sa fi gresit.

andrei si petruta

prietenul meu andrei (nu poetul ci pianistul) s-a jucat intr-o seara in studioul lui de la etajul 9 al unui bloc din berceni si a facut melodia asta fara final. chiar si asa fara final mie mi-a placut. am pus peste catecul lui andrei cel mai frumos final de poveste din mircea cartarescu. ce a iesit puteti asculta la “sunete”, in stanga sus