Beniamin are, la cei 37 de ani ai sai, o fatza lunga, barba neingrijita, parul rar si cenusiu. e,  de asemenea, foarte slab pentru inaltimea lui. Lucreaza ca muncitor la depozitul unui hipermarket.

In aceasta zi de toamna beniamin cumpara doua baterii mari de la un chiosc. Apoi se urca in autobuzul 123 si se indreapta catre piata unirii. Prinde aglomeratia de dupa amiaza. Ajuns in piata, Beniamin scoate din sacosa Biblia si o portavoce, monteaza bateriile, apoi duce portavocea la gura si incepe: “Dumnezeu vrea sa va vorbeasca inca o data. Iata eu stau la usa si bat, zice Domnul. Voi intra la cel ce-mi va deschide, voi cina cu el si el cu mine. iubiti prieteni, Venirea domnului este aproape, semnele vorbesc: razboaie, molime, cataclisme. Ca or fi cateva luni sau cateva saptamani asta nimeni nu poate sti. Traiti dar aceste ultime zile dupa voia Tatalui din cer”. Chiar daca face un gest care cere mult curaj, Beniamin, se poarta firesc. Apoi, spre finalul predicii de strada, se indreapta catre povestea care ii place cel mai mult: “Atunci cand toate iti merg bine te uiti inapoi si vezi doua urme de pasi prin nisip. Atunci cand necazurile vin peste tine, ramane o singura urma. De ce Doamne, te intrebi cu mintea ta omeneasca, pentru ce ma lasi singur la greu?”. si tot el raspunde: ” atunci cand e greu sa stiti ca prin nisip nu mai mergem noi ci Dumnezeu ne poarta in brate. Doamne ai grija de poporul tau si nu-l lasa prada pustiirii”. Beniamin incheie si se pierde prin multime.

A doua zi, la serviciu, barbatul trage dupa el un carucior cu marfa. de jur imprejur sunt rafturi foarte inalte, cate un motostivuitor ii taie calea. Afara e octombrie si a plouat. Pantofii lui Beniamin sunt usor patati de noroi si lasa urme pe pardoseala depozitului. Ziua trece fara prea multe evenimene. Beniamin urca si coboarea din niste autobuze galbene. Locuieste intr-o zona limitrofa bucurestiului drept pentru care trebuie sa mearga ceva cale pe jos, printr-un labirit de case darapanate si aglomerate una intr-alta. marginea de sud a bucurestiului.

Acasa il asteapta sora sa, Rebeca 30 de ani, o fata slaba, cu privirea nebuna. Rebeca sta pe un scaun, acoperita cu o patura pana la gat. Beniamin se aseaza pe un alt scaun, langa ea, la geam. Ceva din atitudinile lor inspira teama. sa fie oare niste fanatici religiosi care vor ucide candva zeci de oameni?

Rebecca deschide gura cu greutate si prine glas: “Se facea ca vin de la munte si era toamna tarzie. Ma miram ca pe drum, de-a lungul soselei pomii ramasesera verzi. Am ajuns in dreptul unei biserici unde era multa lume si toti erau ingroziti. Am intrebat pe cineva ce se intamplase “Nu stii? A venit Domnul Hristos”, mi-au spus. “E in biserica cu cativa credinciosi, foarte putini”. Se zvonea ca cei din biserica erau cei mantuiti. Apoi cineva m-a intrebat: “Rebeca, ce este cu fapturile acealea rosii si cu temperatura alba?”
Daca ar fi un film, aici s-ar taia cu “FADE TO BLAK”. In viata insa, beniamin si rebeca raman pironiti pe scaune in timp ce luna rasare peste aripa de sud a capitalei. Urmeaza multe alte dimineti si zile. zile de lucru si zile de odihna. in fata fast foodului din piata unirii se aude din cand in cand o voce: “Dumnezeu vrea sa va vorbeasca din nou”. insa…

unele lucruri il zdrobesc pe beniamin in ciuda credintei lui. ca acum cand iese de la metrou si alearga dupa un autobuz pe care nu-l mai prinde. era,  din nefericire, ultimul, caci trecuse de 11 noaptea. Pe stradutele din cartierul marginas beniamin este atacat de o haita de caini pe care ii loveste, speriat, cu sacosa. “atunci cand iti e greu, sa stii ca prin nisip nu mai mergi tu ci Dumnezeu te poarta in brate” incearca beniamin sa-si induca insa gandul se pierde. nimeni nu-l poarta pe brate, el lasa sacosa si apuca de pe jos cateva pietre pe care le azvarle in animale.

La serviciu, Beniamin merge mai mult cu capul in pamant printre rafturi. Ii e usor sa vorbeasca despre dumnezeu necunoscutilor dar greu sa se deschida in fata celor pe care ii vede zi de zi. (cam ca fiecare dintre noi in unele momente ale existentei). Imediat dupa aceasta paranteza un motostivuitor ii taie calea lui beniamin.
Colegul 1: ba! (beniamin nu-l observa, colegul 1 fluiera). bai, te pomenesti ca voi sunteti aia care scrieti pe ziduri: “pocaiti-va isus vine”.(il priveste cu dispret, Beniamin nu raspunde). Hai sictir da-te dreacu-n pula mea. Stii ce fac eu cu revistele voastre colorate? (scoate din buzunarul de la piept al salopetei o revista cu un Hristos zambind dintr-o ceata de copii de toate rasele pamantului) Ma sterg la cur cu ele ma! Colegul 1 demareaza cu motostivuitorul inspre o usa pe care scrie “wc angajati”. Beniamin il urmareste cu privirea.

Toata viata care trece asa apasa greu pe trupul scheletic al barbatului. Intr-un sfarsit de noiembrie, spre seara, el merge pe o ulita paralela cu calea ferata, tot la marginea de sud a bucurestiului. Pare nesigur, se clatina, este baut. Buzele i s-au uscat de tot. Afara bate un vant care ii rasfiara parul. Omul asta arata graoznic! Atmosfera de toamna foarte apasatoare. Beniamin se apropie de o poarta in fata careia se afla o tigancusa  de vreo 17 ani. Beniamin incetineste:
Tiganca il intreaba instinctual daca are ceva bani iar Beniamin tace. Prin periferiile bucurestiului tacerea nu-i un raspuns iar balaoachesa insista: “Ai bre? Un milion si sus si jos”. Fara prea multe cuvinte se invoiesc sa intre in curte si apoi in casa de paianta.
Inauntru se zareste o luminita care palpaie. Beniamin intra in curte apoi in casa aplecandu-se pentru a nu da cu capul de tocul de sus. In singura camera a casei zace un batran mort, in cosciug, cu o lumnare infipta intre degete. Pe doua scanue, langa el sunt doua tiganci batrane care se intorc la unison si il privesc aspru pe beniamin. Barbatul e speriat si nu stie ce sa faca.
Fata il tine pe beniamin de  antebrat: Hai in bucatarie!
Tiganca trage o perdea intre camera si bucatarie, aprinde un ochi  de aragaz si incepe sa se dezbrace. Beniamin lasa sacosa cu biblia si portavocea intr-un colt si se uita la flacara albastra a aragazului. Din cealalta camera, in mod bizar se aude si un planset de copil mic.

Decembrie nu este o luna speciala pentru oamenii de genul lui beniamin. El nu crede in cadouri si in sarutarile de sub vasc. El se zvarcoleste zi si noapte intre credinta si mizerie intre strazi infundata si strazi de aur, intre… hai sa zicem asa: intre periferia de sud a capitalei si paradis. In visele sale focul mistuie tot, de la marile arhitecturi ale lumii pana la cocioaba unde a cunoscut tainele trupului femeiesc. Diminetile de iarana sunt identice: Pe scaun, langa geam se afla mereu rebeca, sora lui, cu ochii inchisi si cu o Biblie mare in mana, murmura foarte incet niste psalmi.

Pana spre mijlocul lui ianuarie fusese o iarna seaca, cu ingheturi uscate si fara un fulg pe pamant. Insa in ziua aia chiar statea sa ninga si toata populatia orasului simtea, intorcandu-se de la slujbe, ca urma o noapte cu precipitatii sub forma de ninsoare. Sarbatorile trecusera, nu-i mai ardea nimanui de zapada.
Beniamin inca mai incerca. tot cu portavocea. lumea din jur, liceeni cu casti la urechi, oameni obositi, studenti, rockeri, intrau si ieseau din gura de metrou. toti treceau prin fata lui iar el continua sa vorbeasca despre a doua venire: “Totul va arde in foc, totul se va transforma in scrum”.

sunetul de portavoce devine tot mai infundat si mai indepartat chiar daca aparatul meu de filmat nu se misca de pe loc. in filme, momentele dramatice sunt insotite de muzica. in viata nu e asa. beniamin s-a prabusit la pamant din senin fara sa auda viori pe vreun soundtrack. el a cazut pe asfalt cu portavocea inclestata in mana si nimeni nu a observat asta. ultimele lui ganduri, la fel ca intreaga existenta, nu aduc nimic maret ci doar niste intrebari obsedante pe care si le-a pus pe ascuns, cand portavocea nu avea baterii: “cum sa arda toate in foc? reclamele de pe blocuri, bisericile, troleibuzele, taxiurie, asfaltul, totul? cateodata ma gandesc ca ti-ai batut joc de mine, doamne! nu am nimic. absolut nimic”. in afara de asta, beniamin nu a avut pe nimeni. el a ramas intins pe jos cateva ore pana cand a inceput sa se auda surd, printre rafale de vant cu zapada, sunetul unei ambulante. e vina acestui oras ca nu poate distinge intre oamenii beti si oamenii morti.
si apoi, doi brancardieri l-au pus pe beniamin pe o targa si l-au bagat in masina. in tot timpul asta vocea lui continua sa se auda: “Pentru ce stai asa de departe doamne? Pentru ce te ascunzi la vreme de necaz?” (psalmul 10, versetul 1)

ne aflam acum pe holurile unui spital. tot ce putem vedea este un barbat care impinge o targa cu roti. pe targa se afla un trup acoperit complet de un asternut alb. barbatul impinge targa de-a lungul unui hol lung. locuitorii acestui oras au avut dreptate: afara ninge deja cu fulgi mari cat palma unui copil. cand strazile s-au mai golit de masini a inceput sa se aseze un strat firav de zapada.

in curtea spitalului unde beniamin a fost adus, zapada sclipeste pe sub felinarele aprinse. pentru ca nimeni nu a mai trecut pe acolo, stratul alb este neatins. brancardierul iese cu tot cu targa afara din cladirea spitalului si nu pare sa se grabeasca prea tare in ciuda fulgilor de zapada. chiar isi aprinde o tigara si se opreste sa se uite imprejur. este lipsit de reactie, doar fumeaza, asta e tot ce se poate spune despre el. apoi apuca din nou manerele targii si se indreapta inspre o cladire mica acoperita cu tigla rosie pe usa careia scrie “morga”. In spatele lui raman urme de pasi in stratul proaspat de zapada. predicatorul n-a avut dreptate. e o singura urma de pasi dar asta nu mai inseamna chiar nimic.