Există înainte de moartea fiecărui om, o mulţime de detalii, aparent banale, care se unesc într-un soi de complot bizar ce contribuie la deznodământul final. Această frază a fost scrisă de colegul meu, Mihai Voinea, intr-un articol în care un om murea. Este tot ce se poate spune despre delirul din preajma morţii. Acum câţiva ani, la Petroşani, un miner m-a întrebat sincer: „Ţi-e frică de moarte, reporterule?”. I-am spus că mi-e groază. Îmi este groaznic de frică de moarte.

Halucinaţiile amplifică temerile fiecăruia. Unii vad cum ies poliţişti din pereţi şi le pun cătuşele la mâini, alţi aud cămătarii cum încearcă să spargă uşa cu ranga. Alţii îşi vad trupul deformat. Dar mie mi se întâmplă să văd, secundă cu secundă, cum mor. Sunt hainele mele pe mine, mâinile mele cu unghiile mici, le recunosc. Văd agitaţia celor din jur, aud poliţia şi ambulanţa venind, mă caută prin buzunare, buletinul, agenda din telefonul mobil, acasă fix. Şi telefonul acasă, dezastrul, dezastrul, dezastrul. E o singurătate de nedescris în cuvinte. Acum cred că am aflat, înainte de final nu vezi un film pe repede înainte. Te simţi singur, te cuprinde o milă de tine însuţi. Asta ţine câteva ore. Cenuşă ai în gură şi ca prin cenuşă vezi lumina becului din cameră.

Îmi e frică de moarte. Îmi fac curaj să înaintez cu muzica la maxim precum muzica asta de mai sus. Intru în benzinării la marginea oraşelor, cumpăr cate un mărunţiş, cafea sau apă, îmi imaginez: „oare fătuca asta de la tejghea să fie ultimul om cu care schimb un cuvânt?”. Şi muzica stupidă de la vreun post de radio – ultimele sunete pe care le mai aud. Mă urc în maşină, câteva minute mai sunt. Mor cu gust de redbull in gura, cu rovinieta in parbriz, cu bonul de benzină în buzunarul de la spate, cu eticheta de la tricou care mă zgârie pe gât.

De ce îmi e frică? Las în urmă sate după sate, rar câte o lumină prin curţi. Vor ieşi câţiva, să vadă milioane de cioborui pe asfalt. De ce îmi este frică? De ce mi-ar fi teamă când de atâţia ani am învăţat o singură rugăciune: „Daca tu crezi ca aşa trebuie sa rezolvam lucrurile intre noi, atunci intra, Doamne, cu TIR-ul in mine!” Nu asta spun mereu?

Dar Dumnezeu, cu mila lui infinită, mă iartă de fiecare data. veţi spune că sunt puţin la minte şi paranoic: În toate drumurile mele văd în oglinda retrovizoare din dreapta un om, pe o bicicletă veche, care se tine în urma mea. Chiar şi la 150 de kilometri la oră, el pedalează relaxat, ca pensionarii în primii ani de pensie. Adesea ne privim în ochi prin această oglindă. El este.

Dar, în continuare, văd aievea scena asta, în fiecare zi.