sunt 10 ani de atunci. niciodată nu trec de ziua asta din an fără sa-mi amintesc. a fost ultimul meci de fotbal pe care l-am văzut. tot ce a urmat după aceea n-a mai avut nicio importanţă. 14 noiembrie 2001. Iar eu aveam 17 ani…

Pe atunci, oraşul era încă plin de mistere, locuri pe unde nu călcasem niciodată. Tricodava, de exemplu, numele unei fabrici care exista pe atunci şi care a fost demolată cu ceva ani în urmă, era un loc departe şi străin. De la Tricodava şi până la stadionul Ghencea o luam pe jos căci politia făcuse cordon de jur împrejur, călare pe cai şi pe motociclete BMW.

Pe la prânz se lăsase o pâclă umedă, parcă era totul numai o apă, apoi a început să plouă, dar o ploaie grea ca în filmele de război când moare eroul. Nimeni nu cârtea şi nu făcea cale-ntoarsă spre casă. De pe la 5 după amiaza s-a umplut oraşul cu steaguri – oameni cu steaguri sau cu pelerine galbene traversând şoselele, şi pe verde şi pe roşu, prea-plini de speranţă, alergând spre veşnic groaznicul cartier Ghencea.

În aprilie 2001, Hagi s-a retras de la echipa naţională şi ne-a lăsat plângând, în tribunele vechiului Lia Manoliu. Plângeam ca nu mai e Hagi deşi, cum am mai spus, eram oameni în toată firea. Aveam 17 ani, iubeam iubite adecvate, care ne sărutau apăsat pe buze şi ne întâlneam când se nimerea căci n-aveam nici măcar posturi telefonice fixe.

Iar în noiembrie 2001, Hagi era antrenorul echipei de fotbal. Care trebuia să bată echipa Sloveniei ca să se califice la Cupa Mondială din anul ce urma.

Ţin minte perfect cum m-am întâlnit cu Adi, fratele meu, la Piaţa Romană pe strada Amzei, pe la 5.30. El era student la ASE şi am plecat împreună de acolo. Pot sa vă vorbesc despre lucrurile astea cu acurateţea cu care vorbesc revoluţionarii despre zilele de 21-22 decembrie 1989. Piaţa Romană arăta la fel ca azi, cu o singură excepţie. La Romană încă exista pe atunci o staţie de autobuz Expres. Expresul (un lot de autobuze franţuzeşti dat de pomană de primarul Parisului în baza vreunei înfrăţiri, probabil) era ceva intermediar între transportul în comun şi taxi. Expresul tăia oraşul de la sud la nord, avea staţii puţine, biletul era mai scump iar scaunele îmbrăcate în piele. În Expres funcţiona încălzirea pe timp de iarna. Când îşi deschidea unica uşă de acces, din burta Expresului se evapora în staţie un abur de căldură prietenoasă. În viforul respectivilor ani, aşteptând pe trotuar Icarus-urile galbene şi degerate ale RATB-ului, simţeam aburul acela ca pe căldura dintr-o casă unde s-au strâns toate rudele, de sărbători, să îşi povestească peripeţiile de peste an. Nu am mers niciodată cu Expresul deşi mi-am dorit mult.

De când e lumea şi pământul am avut o senzaţie de fericire la vederea întinderii de gazon din mijlocul stadioanelor. Atâta verde… Atâta verde reavan în oraşul ăsta nu vezi decât acolo. Prin faţa reflectoarelor aprinse treceau milioane de picături de ploaie şi era fascinant. Nu eram nicidecum la primul meci pe care-l vedeam pe stadion dar atunci parcă a fost un nu ştiu ce în aer… şi iarăşi vorbesc precum un revoluţionar.

Îmbulzeala de la porţile tribunelor a fost extenuantă. Rămâi fără aer, intri în panică, îţi vine să vomiţi când îţi intra în gură părul slinos al ţigăncii nimerite in faţa ta, cu o traistă de seminţe în spate. Am intrat în stadion aproape leşinat. Aveam şi noi un steag rosu cu galben, facut dintr-o prelată veche, pe care am fi vrut să-l fluturam, dar ni l-au confiscat jandarmii, au spus ca nu are şi ultima culoare a steagului naţional, albastrul, şi că nu e voie aşa, doar cu doua culori. „Ăsta e şovinism, ce faceţi voi”. Am spus ca e pentru Hagi care făcuse carieră la Galatasaray doar în galben şi roşu, dar tot nu ne-au lasat cu el. „Nu e voie!”.

Eram obosit şi supărat pentru steag: “ce au avut cu steagul nostru? ce fac, mă, ei cu el?”. Împrejur, oamenii îşi aprindeau ţigări, era atât de aglomerat în tribună încât mi se părea ca fumatul ăsta pasiv e pur şi simplu activ. Şi ploaia şi vântul le stingeau ţigările iar ei şi le aprindeau la loc trăgând unul de la chiştocul altuia, cu gesturi intime! Nu se putea sta jos, totul băltea, eram mort de foame, aşa cum am fost cam toată perioada liceului. Cu timpul am prins un pic de putere, parcă ne-am egalizat forţele şi 20 de mii de oameni am strigat până n-am mai avut voce. Dar treceau minutele şi mingea nu intra în poartă. Atunci am avut pentru prima şi ultima data impulsul de a intra pe teren să dau eu pasa de gol. Fiindcă, după atâţia ani de jucat fotbal în spatele blocului, ştiam să dau măcar pase de gol. Cum dracului nu pot să găsească spaţiul ală prin care să strecoare mingea? Că şi aşa cum sunt, în bocanci, dacă intru acuma, joc mai bine decât ei. Şi au trecut minutele, România a marcat o dată, dar la scurt timp a făcut-o şi Slovenia. Frustrarea s-a transformat în resemnare. Verdele gazonului s-a şters cu totul, devenind o clisa neagră.

La final am simţit tristeţea pură, nealterată de niciun alt sentiment. Toţi 20 de mii aveam obrajii uzi dar poate că era doar ploaia care curgea. Futu-vă-n gură cu Slovenia şi Slovacia voastră!

La iesirea din stadion – aceeaşi aglomeraţie dar de data asta bolnăvicioasă, apatică. Abia se mai mişcau. Îşi dădeau seama că nu trebuie să se mai încreadă în fotbal şi în fotbalişti: “ce le pasă lor? fac duş, se îmbracă frumos, se urcă în maşini şi merg să se culce în vilele alea luxoase, cu nevestele alea frumoase. Nu ca noi care fugim după ultimul tramvai ca să ajungem în crângaşi, să dormim la garsoniera, cu copiii grămadă”. În tramvaiul 11 câţiva oameni cu pelerine galbene tăceau şi fumau. Cine dracu să le mai zică ceva? Eram noi, între noi. România nu fusese în stare să câştige meciul cu Slovenia şi nu mai mergea la Campionatul Mondial. Eu şi Adi ne întorceam acasă fără steag, plouaţi şi răciţi, gândindu-ne ce o să facem noi la vară fără campionat mondial. Eu aveam 17 ani iar el – 19.

Am mai văzut de atunci sute de meciuri ca jurnalist sportiv sau ca spectator. Aplecat peste laptop sau picior peste picior, la tribuna a doua. Cu gândul aiurea, cu privirea pierdută în câte un colţ de teren cu toate că faza se mutase de mult în altă parte. Nemaiauzind strigătele, nemaisimţind fumul şi nici emoţia sau vibraţia. Atunci s-a terminat şi cu siguranţă că nu va mai începe niciodată. Nu mai ţin minte nicio poveste despre fotbal, doar pe asta o ştiu şi o s-o povestesc mereu, oricui va dori să o asculte.