1985 – ai mei mă duc la țară să mă lase acolo. plâng în tren o oră întreagă.

1986 – un tractor intră în curte să are grădina de toamnă. sunt cât roata din față a tractorului. când văd roata din spate mi se face rău și încep să plâng.

1987 – mergem cu toții în orășelul copiilor. e din nou toamnă și toate comediile sunt ruginite și trosnesc. îmi place foarte mult bucureștiul, e un mare șantier și aș vrea să nu mai mă ducă niciodată înapoi la țară. îmi plac mașinile cu ciment care au un ou mare în loc de remorcă. peste tot miroase a ciment.

1988 – e iarnă și o fetiță ionuța se dezbracă într-o bucătărie de vară. ne dă voie să ne uităm. când e dezbrăcată de tot, ne lăsăm pe vine ca să vedem mai de aproape.

1989 – Drina are televizor și ne primește să vedem revoluția. Văd pentru prima dată un brad împodobit. Când îl arată pe Ceaușescu mort, femeile din casă chiuie de spaimă. mi se face și mie frică. plecăm la noi acasă. se înserează și latră câinii prin sat.

20151215_091838[1]

e ora 1.00 si prin baruri chelnerii spun: “daca mai doriti ceva… stiti, e ultima comanda”. oamenii dau ultima comanda si peste o ora pleaca spre taxiuri, cu capetele grele. bere. înca o noapte pierduta, another brick in the head. ora 2.00

3 noaptea. pe mijlocul soselelor – cadavre de caini. caini morti cu ochii deschisi, cu maţele pe afara. tot ce poti face e sa invarti volanul cu cateva grade, astfel incat rotile sa treaca fara sa-i atinga. faci asta pentru ca te-ar deranja sunetul de carne strivita în sânge. spre dimineata îi culeg gunoierii cu lopata.

la 4.00, dansatoarele din cluburile de streaptease se îmbraca în haine normale si pleaca cu autobuzele de noapte. cine mai merge astazi la streaptease? câte un om de afaceri în pragul divortului, blocat mental în anii ’90. la 4.00 e întuneric, indiferent de anotimp. e “the hour of the wolf”, ora la care, statistic, se nasc cei mai multi oameni si mor cei mai multi oameni.

5 e ora la care cofetariile incep sa faca cozonaci si croissante. turta dulce, jeleu, fondante, frisca. sa fie bune-bune de dimineata cand vin fetele care-si incep ziua cu un pic de rasfat.

la 7.00 pleaca copiii spre scoli. în ferentari, în tramvaiul numarul sapte se urca in haite. e ceva atat de straniu daca stai sa te gandesti. pun manele si urla ca animanlele in tramvai dar merg la scoala sa invete legea conservarii masei, la chimie. e limede ca nu vor intelege niciodata nimic.

la 7 jumate termina de alergat prin parcul herastrau barbati relaxati financiar, dar macinati de depresii. Vor sa schimbe multe in viata lor, dandu-si seama ca nu mai sunt tineri. se opresc pe cate o banca si ar vrea sa fumeze o tigara, dar au promis ca nu mai. în blocurile de garsoniere din titan, daca dai drumul la apa calda la ora 7.30, trebuie sa astepti o jumatate de ora pâna se face calda. sunt câte unii care manânca la ora asta!

la opt, sute de mii de centuri de siguranta se cupleaza – oamenii pleaca la drum spre locurile lor de munca. la 8.00, crainicii veseli de la radio ne îndeamna sa bem cafea si anunta câte zile mai sunt pâna la week-end. pentru ei se apropie sfarsitul de saptamana inca de miercuri. cretinii astia de la radio au impresia ca toti oamenii din oras vor weeek-end. nu le-a trecut niciodata prin cap ca pentru multi tocmai week-endul e dezastrul.

9.00. milioane de tigari se ard in cateva minute, miliarde de boabe de cafea se fac praf. de la ultimul automat nescafe din gara basarab, pana la trabucul lasat sa arda in chocolate. ritualurile dinaintea inceperii orelor de munca.

10 e ora la care se face check-out-ul in camerele de hotel. la 10, inainte sa tragi usa in urma ta, arunci o ultima privire in camera, sa nu fi uitat vreun obiect. o sa vezi uneori, de-a lungul vietii, cum oamenii se vor uita la tine exact asa: o ultima privire sa nu fi uitat ceva si gata. check-out.

la 11 incep orele de vizita la spitale. doctorii în halate trec ca niste şeici, cu suita de studente la medicina dupa ei. pe holuri asteapta oameni având în mâini borcane cu urina galbena, hepatica. e happy hour la pizza, suna telefoanele la catering.

12.

13.00 e ora la care e cel mai bine sa postezi pe facebook. citesc un articol in care se demonstreaza cu argumente clare ca 13.00 este ora. e inimaginabil. sunt oameni care-mi sunt dragi si pe care ii iubesc in viata adevarata, dar care imi provoaca o nesfarsita sila in viata asta virtuala. ma intreb: daca i-as nominaliza, s-ar supara pe declaratia asta? ma intreb daca nu cumva au ajuns sa pretuiasca mai mult prietenia din viata virtuala decat pe cea din viata adevarata.

15. e linistea dinaintea furtunii de fiecare seara. o ciudata acalmie se lasa in jurul sensului giratoriu de la piata universitatii. pe vremuri, acum vreo 10 ani, aveam aici un ceas care numara in sens invers zilele pana la intrarea româniei in uniunea europeana. 1 ianuarie 2007. am pastrat o vreme un anunt obituar din primele zile ale anului 2007.  romania libera: “in dimineata zilei de 1 ianuarie, coja gabriel a plecat dintre noi. colegii de serviciu transmit condoleante”. pentru coja gabriel, ceasul de la universitate a fost ceasul vietii lui.

17.00 copiii de la gradinita se intorc acasa, în scaunele lor de copii, pe bancheta din spate. iconografia lumii moderne: o masina, un barbat si un copil pe scaunul de copil.

18.30 ies liceenii de la scoala. se îndragostesc unii de teneşii altora. sunt ca niste clepsidre, nu poti spune când se golesc si cand se umplu. un flux permanent de sentimente. insinuati-va intre ei, intr-un troleibus, la 18.30, si veti simti fluxul asta.

21. e ora luminilor aprinse. milioane de ferestre cu luminile aprinse. oamenii s-au intors unii la altii. senzatia tranchilizanta de “acasa”. masa din bucatarie este acasa.

23.00 e ora caselor de amanet si a pliantelor gasite in geamul masinii – dame de companie, rond alba iulia, discretie rafinament plus loc de parcare. e ora ayranului de dupa shaorma. vezi oameni coborand cate trei trepte o data, alergand dupa ultimul metrou. e si ora gandurilor. stai in pat, te prefaci ca citesti o carte dar de fapt iti privesti nevasta cum se demacheaza în oglinda din cameră. gânduri.

12.00 e ora la care benzinariile sunt inchise. se face schimbul de tura. stau la marginea benzinariei cu motorul oprit si astept, ca nu mai am benzina. am facut o obsesie pentru benzinarii? nu stiu, dar vad ca scriu mereu despre ele. n-am altceva de facut decat sa incremenesc in scaun si sa astept sa treaca timpul. de atatia ani astept sa treaca timpul. uneori aud ca in vanilla sky o voce interioara “Vezi? sunt consecintele” . incerc sa prind momentul cand ceasul electronic sare de la 23.59 la 00.00. atunci cand a trebuit sa aleg, am ales gresit. chiar si azi, chiar si acum am ales sa nu pun benzina pana cand a inceput sa tremure motorul ca un caine batut. stau la marginea benzinariei si astept. sunt consecintele.
cam asta…

Image

am scris asta dupa ce am citit nu demult o poveste “orele oraşului”. despre orele aceluiasi oras, Bucuresti, in anii 30. printre cele mai bune pagini scrise in limba romana.

Noaptea visez copii cu sindromul down care mă muşcă de gât. Dimineaţa mă dor picioarele de parcă am jucat fotbal cinci ore. somn cu gambele încordate.

Dimineaţa mă trezesc într-o secţie de votare plină cu ţigani în care aud versurile unui cântec: “well i don’t like the man, i don’t like the man that i am”.

Mă trezesc pe o şosea într-un pustiu întunecat. Stă să ningă. O durere în piept mă face să opresc maşina. văd pe geam cum se apropie din spate un dric negru tras de un cal alb. Scot aparatul şi fotografiez asta.

Image

Mă trezesc într-un club cu canapele de piele şi muzică dub. Beau apă minerală cu lămâie. Lânga mine bea la fel fostul mare fotbalist al Stelei, Vali Badea. Eu ar trebui să scriu un articol dar ne uităm împreună la Manchester City – Mancheter United. aiuritor meci!

Vorbesc la telefon cu un om care îmi spune: “Bă băiatule, am văzut stele verzi!”.

Mă trezesc într-un cimitir al eroilor din primul război mondial. Pe o cruce scrie “Soldat Burcea Jam”. Stau un sfert de oră la mormântul soldatului Burcea Jam

Image

Mă trezesc într-o şcoală dezafectată, pe un câmp. Pe tablă a rămas un inscris de la ora de engleză “going to future”

Mă trezesc între nişte tineri excitaţi. Fete şi băieţi, tineri membri de partid. Partidul lor pierde groaznic alegerile parlamentare iar ei schimbă de pe Realitatea TV pe un post de muzică. Mă simt bătrân.

Vorbesc la telefon cu o femeie care plange şi îmi spune: “Plânge şi Fuego, plâng şi eu. Ne-ai distrus pe amândoi. De ce eşti un astfel de om?”. Răspund: “Aşa sunt”

De pe şosea văd un cioban care paşte oile. Vreau să vorbesc cu el. Plec pe mirişte, câinii lui vor să mă sfâşie, nu mi-a fost niciodată frică de câini. Stăm de vorbă. Are 23 de ani şi câştigă un leu pe oră. E tăcut  şi speriat. Mai mult ne uităm unul la altul. Facem schimb de ţigări, îi dau un pachet de dunhill, imi dă un pachet de plugarul. Se bucură, nu-i vine să creadă.

Image

Spre seară începe să ningă. Mă întorc către oraş. Nu mai pot asculta posturile de radio. Nu mai pot să ascult muzică. Nu mai pot să aud cum rimează “i am down on my knees” cu “i’m begging you please”. Aud vântul care suflă

Ninge prin sate. Sat după sat. Mi-a rămas pe retină jocul fulgilor în parbriz şi mirosul de ţigări plugarul pe degete. Am aproape 30 de ani şi mă gândesc că nu aşa ar fi trebuit să fie. Dar iată

Image

spitalul sfantul ioan, pe soseaua vitan barzesti, aproape de institutul medico legal mina minovici si de crematoriul uman. cand m-am trezit, m-am uitat pe fereastra mi-am dat seama ca e duminica dimineata. putine masini treceau pe strada. masina de gunoi si alte cateva. Dimineata, devreme, astia pornesc crematoriul. Ard mâini, picioare, organe bolnave si tot ce se mai amputeaza de prin oameni. Fumul e alb iar mirosul e ca un glont in ficat.

Sunt un om amortit si am o branula în vena. Telefonul suna si raspund. o voce care nu se prezinta iar eu nu mai sunt in stare sa recunosc voci: “ce faci? uite, a venit toamna. s-a trezit orasul la viata. seara jucam fotbal. tu ce faci? stai in spital?”. efectul produs este cu totul altul decat cel scontat de omul din telefon.

pustiul serilor de sfarsit de saptamana petrecute in spital, cand simti ca esti o povara. dar de cele mai multe ori nu mai stii ce zi e. no alarms and no surprises.

eram in camera cu cinci batrani, unul fara picioare gemea toata noaptea, plângea si era om în toata firea, incercam sa nu il mai aud, sa ascult la radio, dar de cele mai multe ori il auzeam. minut cu minut. Ma uitam la el prin lumina de veghe lasata in salon, si el se uita la mine si plangea. si acum ma mai gandesc la el? Oare mai traieste? Sigur nu mai traieste
eu am iesit intr-o zi din spitalul ala, am iesit, am uitat de toate. dar el, batranul, s-ar putea sa nu mai fi iesit niciodata de acolo. stiu ca simtea chestia asta. si isi smulgea parul din cap de groaza. nu mai era lucru omenesc ce se petrecea cu el.

In alta dimineata, o anestezista frumoasa, cu pielea ciocolatie si parul negru, strans puterenic intr-o clema alba, m-a luat de mână și m-a dus. Mi-a facut o injectie si am început sa o visez. Visam anestezista care mi-a facut anestezia.

intr-o seara m-am incumetat sa urc pana la ultimul etaj al spitalului si, rezemat de un calorifer, am vazut bucurestiul pana la marginile lui. Atunci am auzit în casti, la radioul telefonului, o melodie care începea cu versurile “atât de sâmbata e astazi, cât de departe este luni”. Ab4 – hol.

Am cumparat un ziar de sport. Tin minte cate zile voi mai avea – la sondajul zilnic al ziarului fusese intrebarea: “credeti ca Ceahlaul va ramane in Divizia A?”. 40% au raspuns Da, 40% – nu. Dar  20 % dintre respondenti au ales varianta- “E o perdea de fum”.

redau cu precizie de pe o foaie de hartie pe care am scris in spital cateva cuvinte ca sa-mi aduca aminte de vremea asta. nu-mi mai aduc aminte nimic, au ramas literele tremurate scrise pe o hartie cu patratele matematice: “bobo, tipete; oameni care imi plac, oameni care ma eneerveaza; ping pong, ping pong, curtea spitalului e neagra. o curva care face trotuarul în fata blocului meu e în vizita la tatal ei. Tatal ei este tigan si sta in patul de langa mine. Curva s-a asezat pe o margine a patului meu”.

cand mi-au dat drumul de la spital si am revenit acasa si am intrat pe usa, televizorul era pornit pe mtv. am auzit REM daysleeper si mi s-a parut ca lumea este magnific de frumoasa, numai ca toate au trecut pe langa mine ca o limuzina care duce mireasa la nunta.

ajuns acasa mi-am terminat sticla de vodca ascunsa printre carti si caiete studentesti. am plecat pe strazi. dromomanie se numeste asta. pe vremuri, dupa cateva inghitituri din sticla, pamantul se invarea. acum ramanea pe loc. era inca o drama pe care trebuia sa o accept pur si simplu.

Bag firul de la telefon in calculator. E inca inceputul anilor 2000. Internetul merge rau. Am e-mail pe hotmail.com.
inbox(1)
“hello, ce mai faci? nu ne-am mai vazut de mult, hai sa ne revedem. de acum am net acasa si am sa te contactez cand am sa pot. cum stai cu examenele, restantele? la mine toate buna pana acum, mai am vreo 4, si unul e oral si e si cel mai greu,nu stiu cum am sa ma descurc, dar am timp destul sa invat pana pe 11 septembrie. Spune-mi despre tine, sunt curioasa sa-mi mai povestesti. vorbim…papappappapapapapapapa”

cu irina am stat in ultima banca la liceu cateva luni. avea parul rosu, frumos. nu mai stiam nimic de ea de foarte mult timp.
am trait împreuna o scurta poveste de dragoste care s-a incheiat cu vocea ei: “asteapta-ma. daca pleci, te omor!”. si a fugit repede pe treptele liceului. iar eu am plecat, ce puteam face? Mai tarziu mi-a parut rau. M-am gandit: poate ca n-ar fi trebuit sa plec atunci. Dar ce puteam face?

Contacte i – irina colega. Apeleaza. Suna, vorbim, închid. Telefonul îmi afiseaza la final durata ultimului apel: 48 de secunde. Vorbisem 48 de secunde. Urma sa ne revedem.

am asteptat-o undeva in parcul tineretului. cativa copii jucau fotbal-tenis si eu ii priveam.
9-2, zicea unul scorul.
o asteptam pe fata stand în picioare, langa un pom. Vena mâinii mele avea înca urmele vinetii ale branulei. Aveam gaura asta în vena si niste sinapse moarte dupa anestezie.
set bol-2. a zis, acelasi, scorul. I-am urmarit vreme îndelungata cum fandau pe ciment, cum si-au julit genunchii, cum s-au luat la bataie, au transpirat si s-au despartit prieteni, pasând mingea pe alee, pe langa lac. Se inopta. Irina n-a mai venit niciodata.

Dar in amorteala acelor timpuri, totul mi se parea minunant. Viata era frumoasa, era o simfonie, era un triumf.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.